To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Ioana Ilieși participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Bistrița-Năsăud, România și are 51 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                       Nu plânge!

Nu plânge când rana trecutului doare,
Iar corbii îți smulg amintiri rătăcite!
Pe umerii nopții-apoi cad obosite
Și-nfundă tăcerile-n lungi coridoare.

Mai prinzi trei iluzii în reci candelabre,
Un cântec de dor își repetă refrenul,
Pe coarda viorii-și clădește Edenul;
Din osia vremii curg plângeri macabre...

Nu plânge când mâlul ar vrea să te-nghită!
Căci Domnul-ți trimite-o tulpină de nufăr,
Ți-așează speranțele tale-ntr-un cufăr,
În focul ce arde-a destinului plită.

Nu plânge! Iubirile par jefuite,
Abandonate-n străine orbite,
Pradă furtunilor fără de minte;
În aura stelelor ele-s pitite…

Nu plânge când zorii se nasc din săruturi
Și varsă sclipiri pe poteci șifonate,
Deșirând lanțul de nopți vinovate
În ale zilelor albe-așternuturi!

Nu plânge când roua e secătuită
De dulci suspine ce îmbălsămează
Icoana clipei! Nu plânge! Dansează!
Căci ziua-ți va naște-o secundă vrăjită.


                       Primăvara mea 

Mai lasă-ți cerul, primăvară, cu haina descheiată 
Ca să-i putem sorbi fuiorul luminii ce ne-mbată 
Cu-atâta verde, albă floare, fiori de încântare,
Să nască visul clipei noastre în pulberi de uitare.

Mai lasă-ți ropotul de ploaie să cânte simfonia 
Regretelor ce n-au simțit că viața-i nebunia
Ce-ți lasă sufletul uscat sau suspendat în hamul 
Destinului… și-apoi ți-aruncă iubirile, cu gramul.

Mai lasă-ți fruntea-ncununată cu ghiocei sălbatici 
Să-și mistuie ceața din gânduri prin norii enigmatici,
Să-mi ducă jarul suferinței în carul ce-și presară 
Povara lui, sub talpa vremii, nicicând să nu mai doară.

Mai lasă-mi visul, primăvară, să facă rădăcină, 
Căci în clepsidră, al meu timp, secundele macină,
Cât încă nu m-a aruncat în tolbele uitării 
Și nu se-așterne peste mine rugina nepăsării.

În urma ploilor cu soare să-nvie curcubeul,
Să beau o cupă din culori ce-anihilează greul,
Vreau să plutesc prin timp și spațiu cât zboru-mi nu se frânge
Și încă nu îmi e aproape secunda ce m-a-nfrânge.

Cu ochii ceru-aș săruta un secol și mai bine.
De poți, tu, primăvara mea, vreau să rămâi cu mine!
                                       

                       Versu-mi tămâiază plânsul 

Țin în mână felinarul, să pot bâjbâi prin humă,
Cu mers târșâit, nesigur…,,Îl auzi, din moarte, mumă?”

Frunza-mi lasă fruntea goală, orizontul îmi sugrumă,
Timpul mi se scurge-ntruna. ,,Îl auzi, din moarte, mumă?”

Nemurirea din privire mi s-a transformat în brumă,
Mi-a-mbrăcat oftatul pasul. ,,Îl auzi, din moarte, mumă?”

Chiar și gândul îmi scârțâie, făcând anilor mei sumă,
Vântu-mi șuieră prin vene...Îl auzi, din moarte, mumă?”

Iau cuvânt din călimară, pe foaie el se zbuciumă
Și jelește-n universu-mi. ,,Îl auzi, din moarte, mumă?”

Mă îmbrățișează-apusul degustând a vremii ciumă,
Descântă fără izbândă. ,,Îl auzi, din moarte, mumă?”

Stelele se-aliniază, Carul Mic sloboade-o glumă,
Versu-mi tămâiază plânsul. ,,Îl auzi, din moarte, mumă?”

Mi-am țesut aripi de înger pe orbita ce mă-ndrumă,
Ca să-mi fie zborul magic. ,,Îl auzi, din moarte, mumă?”

Fragmentul citat face parte din poezia ,,Balada fiului pierdut” de Lucian Blaga.