To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Lidia Batali participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 71 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Ursul păcălit de vulpe

– după o poveste de Ion Creangă –

Era odată-o vulpe hoaţă
Precum era tot neamul ei;
Şi într-o zi de dimineaţă,
Lihnită fiind ca de-obicei, 

Ieşi la marginea pădurii
Şi întinzându-se în drum,
Îşi spuse-n gând că de-ale gurii
E musai să-şi găsească-acum.

Şi astfel stând vulpea lungită,
Simte un miros de peşte
Şi pe cărarea şerpuită,
Carul tras de boi zăreşte. 

Cumătra vulpe, de îndată,
Vicleană fiind, îşi face-un plan:
„De mă prefac acum că-s moartă,
Îl trag pe sfoară pe ţăran.“

Şi lângă vulpe-ajuns, ţăranul
O crede moartă negreşit,  
Căci sta în drum ca bolovanul,
Fără suflare, şi-n sfârşit,  
Văzând ce pleaşcă îi picase,
Îşi spune încântat, pe loc:
„Din blana ăstei vulpi frumoase,
Nevestei am să-i fac cojoc.“ 

Şi în căruţă, peste peşte,
Aruncă vulpea; mai apoi,
Spre casă boii îşi zoreşte,
Pocnind din bici tot mai vioi.

În astă vreme, pe tăcute,
Vulpea aruncă peştii-n drum
Şi din căruţă sare iute,
Strângându-i lacomă acum,
Şi-i cară-n grabă-n vizuină
Şi-ncepe a mânca din ei,
Când ursu-o vede pe vecină

Şi zice pofticios: – Ehei!
De când sunt eu, atâta peşte,
Cumătră vulpe, n-am zărit.
Te-ndură şi mă miluieşte 
C-un peşte, cât de pricăjit.

– Ba pune-ţi pofta-n cui, măi frate!
De peştii-aşa de mult îţi plac,
Du-te la baltă pe-nserate
Şi moaie-ţi coada toată-n lac.
Şi stai pe loc şi te destinde,
Iar de-ai răbdare până-n zori,
Cu siguranţă se vor prinde
De coada ta mulţi peştişori. 
Şi doar atunci coada smuceşte
Şi ai să vezi cum, de îndat’,
Din lac vei scoate-atâta peşte,
Cum niciodată n-ai visat.

Ursul prea mult nu se gândeşte, 
Spre baltă-aleargă năucit             
Şi vâră coada după peşte.
Dar noaptea bate-un vânt cumplit,
De-ngheaţă, iată, limba-n gură
Şi chiar cenuşa de sub foc
Şi-ngheaţă apa în natură 
Şi coada ursului pe loc.

Sărmanul urs, ca într-un cleşte,
Îşi simte prinsă coada sa
Şi cu putere se smuceşte,
Dar, vai! rămâne fără ea.

Şi-aleargă prin pădure-n grabă
Să-i dea vulpii o papară, 
Dar vulpea-i râde-n nas şi-ntreabă:
– Coada peştii ţi-o mâncară?

Apoi, înţelegând că ursul
Îi va veni-n curând de hac,
Se-ascunde, l-adăpost de dânsul,
În scorbura unui copac.

Dar scorbura nefiind prea largă,
Ursul se vede nevoit
Să vâre-n adăpost o creangă,
Având un capăt îndoit.
Şi-ncepe acum şi scotoceşte  
Cu îndârjire după fiară,
Numai că vulpea se fereşte
Şi cu neruşinare zbiară:

– Văleu, cumetre, rău mă doare
Picioru-acum ce mi l-ai prins!
N-am nici o vină, frăţioare,
Că lăcomia te-a cuprins.

Apoi, când ursu-i prinde laba,
Vulpea strigă iar, senină:
– Tragi, nătărăule, degeaba,
Tragi acum de-o rădăcină!

Şi scena aceasta-aşa se pare,
De multe ori s-a repetat
Până când ursu-n disperare,
Să se răzbune-a renunţat.

Şi a-nţeles acum, în fine, 
Că vulpea rău l-a păcălit
Şi s-a făcut şi de ruşine
Când fără coadă s-a trezit!