To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Maria-Cătălina Pîrciu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Iași, România și are 17 ani. Este îndrumată de domnul Prof. Traian Fîntînaru, la Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” Iași. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Miresme ale trecutului

Cuvinte ce nu pot fi scrise,
Îmi tremură pe buze
Prăfuite, vechi manuscrise,
Cu stele oarbe, călăuze.

Mâinile pătate de cerneală-mi sunt
De flori ce-mi cresc osebit 
Într-o frântură de secret crunt,
Plantat într-un suflet zdrobit.

Mă pierd în flacăra surdă a lumânării 
Și inevitabil gândul mi te aduce din nou
În această sumbră mansardă a asemănării,
Plină de uitate cuvinte, revărsate din stilou.

Lacrimile-mi curg și cu ceara se contopesc.
Cuvintele-mi sunt șterse,
De ceva sfios, ce iubesc?
Nemuritoare, gânduri neșterse.

De niște ochi căprui calzi.
Un foc mocnind în degetele mele.
Să te pun pe foaie, să te scalzi
în ale inimii mele poeme.


Dor în chip necunoscut 

Am pierdut esența parfumului familiar 
De lumânări pe cale să se stingă,
Coji uscate de portocală, dar înmiresmate, pe la colțuri împăienjenite de umbre calde,
Sau de ticăitul slab, dar moale al ceasului, 
Ce s-a oprit și parcă s-au oprit toate amintirile în loc, odată cu el,
Odată cu tine.
Nostalgia făcându-și loc acum, 
Printre pereți reci,
Becuri ce zămislesc o lumină albă, orbitoare,
Printre prea multe voci cunoscute, dar îndepărtate.
Tonuri vagi și catifelate,
În timp ce mintea mea se luptă cu sentimentul ce nu mi se poate dezlipi de piele,
Privesc pierdută în timp, 
Căutând printre toate aceste chipuri necunoscute acum,
Acei ochi albaștri și obosiți, 
Ce-mi zâmbeau,
Sub lumânarea ce se stingea odată cu ei,
Pentru totdeauna. 


Plăsmuiri incandescente

Culeg bucăți șifonate de amintiri
Uitate prin sertare înțepenite, cutii ascunse bine
Într-un pod uitat până și de el însuși.
Aprind scântei de lumină, 
De o dragoste mult îngropată în cenușă,
În inima unui suflet rătăcit,
Hârtii arse pe jumătate,
Jurăminte încălcate, lacrimi ce șterg scrisul.
Totul intră în podeaua scrijelită cu balade de iubire,
Serenade mult cântate în anii când singura grijă era,
Că apusul soarelui nu ne aștepta,
Să-l prindem în palme și pe buzele noastre.
Acum tot ce mi-a mai rămas din ce-am regăsit,
Este promisiunea de a ne despărți pe pământ și de a ne revedea în ceruri,
Iar cu un un ultim chibrit rămas, ascuns între versuri interminabile și iluzia unui parfum cunoscut,
Las flăcările să învăluie lumea ce mi te-a luat,
Și pe mine,
Ultimul lucru pe care-l văd fiind
Roșul mocnit care-mi aduce aminte de acea noapte și primul nostru apus din acest pod.