To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Matei Bîtea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Timișoara, România și are 60 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

        Sindicatul croitorilor

	Am înțeles că trebuie neapărat să-mi fac rost de îmbrăcăminte nouă într-o noapte, când m-a oprit patrula de poliție. Trei subofițeri m-au tras sub un felinar să-mi verifice cartea de identitate. Se uitau la poză, la mine, făceau comparație. Erau intrigați, nu mai văzuseră pe nimeni îmbrăcat așa. Făceau mișto, că parcă aș fi din filmele cu Harry Potter! Aveam un fel de pelerină neagră, cam ca a vrăjitorilor doar că era din plastic, o pelerină de ploaie de culoare negru opac și pictată pe alocuri cu steluțe argintii. Când bătea o lumină pe ele, steluțele luceau și aruncau scântei în noapte!...
	M-am gândit la clipa când pelerina se va rupe. Sau îmi va rămâne mică și nu mă va mai putea acoperi, ce-am să fac atunci!? O primisem mai demult, de la un prieten, de ziua mea, acela a vrut să-mi dea un cadou hazliu. Sunt mulți ani de atunci, naiba se gândea că o să vină vremuri cu statul în casă și lucrul online, cu războaie și cu toate schimbările astea! Nici n-aș fi crezut vreodată că voi folosi de-adevăratelea pelerina de vrăjitor, iar asta ca să am cu ce să mă îmbrac. Că voi ieși din casă doar noaptea, că voi umbla ca un bezmetic să caut un bancomat și să scot bani fără să atrag atenția, nu cumva să creadă cineva de pe stradă că vreau să dau o spargere! Aveam nevoie de bani lichizi ca să plătesc pakistanezul de la Tazz care-mi aducea mâncare, pizza, bere, ce-i mai ceream...
	Polițiștii, ca hipnotizați, se uitau la mine și încercau să afle ce fel de om oi fi fiind!? M-am gândit chiar că mă vor percheziționa. Fără să-mi dau seama, am zâmbit închipuindu-mi asta, încercam să le ghicesc reacția când mă vor pipăi. Ce ochi vor face când mă vor dezbrăca de pelerină și mă vor vedea!? Păreau însă plictisiți, fără chef de percheziții. Cel care ținea cartea mea de identitate, mi-a întins-o și mi-a spus că să am grijă că o să-mi expire în curând! Că va trebui să merg să-mi fac alta. „Poate, totuși, nu mergeți îmbrăcat așa ca să vă faceți poza de buletin!”
	Da, uitasem de asta. Dar mai trebuia să meargă și nevastă-mea cu mine, contractul de casă era pe numele ei și fără ea nu-mi puteam face buletinul la adresa unde locuiam. Dar nevastă-mea plecase, naiba s-o ia, a spus că s-a săturat să stea cu un monstru ca mine! „Uită-te la tine, analizează-te, privește-te și în oglindă, spune, nu ești tu un monstru!? Dar să fii sincer, măcar cu tine, recunoaște că te-ai schimbat! Ești un monstru și devii mai grețos cu fiecare zi!”
	Pe de-o parte o înțelegeam. S-o fi săturat să mă vadă, simțeam că mă urăște. Sunt sigur că pandemia ne-a schimbat pe amândoi. Faptul că a început și ea să lucreze de acasă, genul acesta de apropiere fizică ne încurca, fiecare avea altceva de făcut și ne deranjam reciproc. Și mai sunt și altele, schimbări peste tot, nu doar la noi, toată societatea s-a schimbat. Pandemia de Covid ne-a împărțit în două: pro și antivacciniști! Cu nevastă-mea avusesem nenumărate discuții zgomotoase, adică certuri adevărate. Ea, care mergea regulat la biserică și unde preoții îi turnau în cap ideea de antivaccinare, nu putea accepta că eu, soțul ei, mă vaccinam cu toate dozele la care aveam dreptul. „O să te schimbi, bagi pe Satana în tine, de unde știi tu ce efecte au vaccinurile astea?” Iar eu îi spuneam că mă doare-n cot de Satana, nu-mi pasă nici dacă mă transform în șarpe, eu am diabet și mă vaccinez! N-am chef să crăp!
	Da, schimbarea dintre noi a apărut în pandemie. Uneori mă întreb: dar dacă nu m-aș fi vaccinat, ce-ar fi făcut ea, ar mai fi plecat? Sau dacă nevaccinat fiind, aș fi murit de Covid!? 
	Casa noastră era un iad. Ne certam mereu. Puteam să zic orice că nu o mulțumeam: Mă revoltam: „Pentru tine, nici cu patru mâini, tot nu sunt bun, nu pot să-ți fac toate poftele!” Ea striga la mine că sunt un monstru! În cele din urmă a plecat. Nu știu unde este și ce face. Uneori aveam senzația că a venit, a luat ceva din casă și a plecat. Când, cum, nu știu, poate era doar o senzație...
	De când a plecat ea, trăiam în liniște. Doamne ce bine era! Odată cu plecarea ei aveam din nou poftă de viață, doream să scriu. Să fac proiecte noi, să lucrez fără să mă bată nimeni la cap că trebuie făcută și aia, iar eu să spun că mai îmi trebuie câteva mâini! Când oi avea oi face!
	Însă, în noaptea aceea, când mi-au controlat actele, polițiștii m-au trezit la realitate. Îmi trebuia o garderobă nouă, aveam nevoie de haine! Să pot ieși și ziua din casă, să rezolv cu buletinul!
	Vorbisem la telefon cu o croitoreasă. O așteptam, îmbrăcat în halatul de baie, larg de parcă aș fi fost un butoi. Aveam ceva de scris și-mi lipsea inspirația. Iar iminenta vizită mă stresa, așa eram eu, dacă știam că urmează ceva, un telefon, o întâlnire, deveneam neliniștit, agitat, nu-mi puteam ține gândurile în ordine. Așa am ajuns să lucrez mai mult noaptea, căci atunci nu sună telefoanele, oamenii normali dorm, iar eu am liniște interioară știind că nu se va întâmpla nimic care să mă deranjeze. Așadar, așteptam croitoreasa, să mă măsoare, să plece și să lucrez.
	Femeia a intrat, și-a pus geanta mare pe masa din sufragerie, și-a scos metrul de croitorie și a zis să-mi deschid halatul, să ridic mâinile. M-am conformat, docil. Ea, uitându-se la mine, ca la o ființă înspăimântătoare, a scăpat metrul din mână care s-a întins pe jos făcând câteva bucle. Palmele ei i-au cuprins obrajii și a îngăimat speriată că ea nu poate lucra așa. „Domnule, sunteți vaccinat!?” Bineînțeles, am toate certificatele dar asta nu este de la vaccin, n-are nicio legătură! Sunt o persoană calmă, inofensivă! Degeaba, femeia și-a adunat lucrurile și a plecat grăbită.
	Am încercat să găsesc pe altcineva. Căutam pe internet prin site-uri de publicitate. Aveam senzația că vorbisem deja cu toți croitorii din oraș. Mă refuzau. Întrebau: „Dvs locuiți în blocul de peste drum de CEC? La parter?” Când le confirmam spuneau că n-au timp, nu e nimeni disponibil, plouă sau bate vântul, orice numai să nu vină! Am ajuns la concluzia că se vorbesc între ei, au o asociație, un sindicat, altfel nu-mi explic. Eu însă sunt un căpos. Întotdeauna există și spărgători de grevă, muncitori care nu fac parte din sindicat. Trebuia să găsesc pe acela căruia nu-i pasă că peste drum de CEC locuiește un monstru, să dau de croitorul care ignoră interdicția de a mi se face haine!
	Am găsit un bărbat care, la telefon, părea că-l doare-n cot de sindicat. O fi vreun independent. I-am zis să nu se sperie, nu e de la Covid, nu-i de la vaccin dar am niște... iar el mi-a tăiat-o scurt: „Poți să ai patru picioare că nu-mi pasă! Dacă mă plătești vin și-n Patagonia!” Eram încântat și mă gândeam că dacă e serios voi apela doar la el. Recunosc, mă gândisem deja să-mi iau haine de pe internet, robe de-alea ca la arabi, nu știu cum le zice. La câți arabi sunt acum în oraș pot trece și neobservat. Va fi ca și când aș fi adoptat un nou „look”!
	A sunat la ușă la ora stabilită, nu mai devreme, nici mai târziu. Am deschis, l-am poftit cu un gest larg, a străbătut micul hol și a intrat în sufragerie. Geanta de umăr și-a pus-o pe pat, a scos un carnețel, un metru din acela de croitorie, apoi mi-a spus să-mi dau halatul jos. Să-mi ia măsurile...
	Rămăsesem doar în șort, cu mâinile pe lângă corp, ca la orele de gimnastică din școală, în picioare în fața croitorului. El se uita la mine, nu părea surprins, mă studia și parcă totul se oprise, totul a încremenit în cameră. Nu mai respiram niciunul, nici eu, nici el. Apoi, după zece secunde de uluială, a rupt tăcerea: „Îmi pare rău, n-am voie să vă fac haine. Sincer, aș vrea dar nu pot! Nu ne lasă, trebuie ca într-un final, pe cei ca dvs să-i putem deosebi! Mai căutați, poate găsiți vreun independent.” Aha, mi-am zis eu, înseamnă că mai sunt ca mine, nu sunt singur...
	În timp ce-și rula metrul de croitorie i-am reamintit ce spunea dar m-a întrerupt: „Chestia aia cu patru picioare!? Bine, era doar o figură de stil!” A luat-o înainte pe hol, și-a deschis singur ușa și a ieșit. Eu, în picioare și aproape gol, mă priveam în oglinda mare de lângă cuierul de la intrare.
	Încercam să-l înțeleg pe croitor, pe femeia de dinaintea lui, pe nevastă-mea. Poate că da, arătam ca un monstru. Celelalte mâini, cele care îmi crescuseră din șolduri, îmi ajunseseră deja la genunchi. Nu știu de ce, aveam senzația că nu vor mai crește, n-am idee cum de am ajuns la concuzia asta. Da, probabil eram un monstru. Un om cu patru mâini, ca o fracțiune uriașă de miriapod. De câte ori i-am spus nevesti-mii că aș vrea să am patru mâini să-i fac toate câte vrea! Poate gândurile mele m-au transformat, nu vaccinul și nici Covidul...
	Simțeam o mâncărime la genunchiul drept. Cu a doua mână dreaptă m-am scărpinat. Ceva e-n neregulă, simțeam niște asperități. M-am aplecat să văd mai bine. Pielea mea căpătase un fel de caroiaje, niște forme geometrice cu marginile colțoase. Îmi ridic privirea și observ că pe brațe, în zona coatelor este la fel. Ei drăcie, pielea mea se transforma, se acoperea cu solzi, devenea de șarpe!	Acum, știu, nu voi mai găsi niciun croitor. Voi cumpăra haine de-a gata, de pe internet...