To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Mihaela Birescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Battonya, Ungaria și are 51 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      Nirvana pentru Omul de pe Lună

      Uite-mă: stau întinsă pe burtă, cu mâinile formând o perpendiculară pe mine însămi. Îmi scot bărbia din piept, o frec lateral de cârpa de pe jos, ca să-mi șterg lacrimile; fac un efort imens să-mi ridic genele și să-mi deschid ochii. Apoi privesc în sus. Tot mai în sus. 
      Mă răsucesc. Îmi smulg inima din piept și o așez în cutia căptușită cu catifea albastră, care este pusă în stânga mea. O rog insistent să nu se oprească din iubit – să pompeze tare... mai tare... și mai tare... pentru că am nevoie de toată forța ei. Și apoi încep să mă deșir: artere, vene, capilare... sfâșii tot și așez în lichidul sărat ce cursese din ochii mei. Măcar la asta să fie bun – la păstrat. Știu că suferința mea nu mă doare decât pe mine, iar chinul gândurilor mele tormentează doar propria-mi persoană. Știu. Și, ce dacă știu?
     După ce deșir tot ce aveam, îi mai arunc inimii o ultimă privire: Acum! Iar ea pricepe și începe să muncească. Mai întâi, din stropii de sânge care au sărit în timp ce mă rupeam singură în fire mici, pe mii de kilometri, au ieșit câmpuri întregi de maci roșii. Am pășit pe ei și am început să urc pe firul format din toate vasele mele de sânge, înșirate-n sus de inima care pompa mereu. Iubea și pompa.
     După maci, am urcat, cu tălpile goale, pe fiecare spin de trandafir, care-și schimba culoarea în roșu după ce treceam de el. Iar sub mine, aerul începea să miroasă ca liliacul alb, în mai. Păsările se opreau, mirate de urcușul meu greoi. Mergeam pe șnurul subțire, dar trainic, plătind cu suflări grele fiecare centimetru parcurs, dar numai în sus.
     Din vasele de sânge din dreptul pieptului (și trei capilare de la mâna dreaptă), făceam drumul din dreptul turlei bisericii. A trebuit să-mi sacrific și buzele, într-o rugăciune pentru binele tău. Pentru fericirea ta. Pentru tine. Dar mi-am putut păstra puțin nările, până la primul nor, care mirosea a tine, a vanilie și a ciocolată. Și iar a tine. Și atât. Pentru că n-am mai avut nici nări.
     Pielea din dreptul omoplaților mi-a căzut când s-au intersectat avioanele de la Iași, Roma, Paris și Amsterdam. Te-am simțit în cele patru zări, adus de vânturi reci și purtat mai departe. Oricum, fuseseși acolo. Acum nu mai erai. Eu știam, însă, unde să te găsesc.
     Gâtul și ceafa le-am pierdut când am trecut pe lângă două cete de îngeri. Se mirau de iubirea mea. Unii spuneau că au văzut și mai mare. Ceilalți susțineau că nu. Băteau din aripile imense și fluturau nori roz în jurul meu. Îți simțeam gustul pe limbă (încă mi-l mai aminteam), și atunci știam că sunt aproape de tine.
     Știam, însă, și că trebuie să mor și să mă nasc de încă  299 de ori, pentru că șnurul meu să ajungă la tine. Și am urcat, până am murit... de fiecare dată. Și m-am născut din nou. Și te-am iubit iarăși. Și iar m-a durut. M-am sfâșiat de tot atâtea ori, de câte m-am deșirat, ca să mă topesc pe drumul către tine. Nirvana pentru Omul de pe Lună. De fiecare dată mă nășteam mai frumoasă. Cu gânduri mai bogate. Mai dreaptă. Mai curajoasă. Rămâneau la fel doar tu și iubirea mea pentru tine.
     Astăzi văd deja partea luminată a Lunii. E ultima oară când mă nasc. Și-mi amintesc de fiecare dintre trăirile mele. Am emoții așa de mari (că te văd), încât mă cațăr rapid. Și inima trage tare. Îi ajunge și ei să vadă atâta chin de a te găsi.
     Uite capătul firului! E făcut din vasele de sânge dintre ochi. Ultimii metri... Primul și ultimul meu gram de energie de astăzi... Pășesc pe Lună. Aici te-am așezat acum 300 de vieți. Trebuia să-mi luminezi nopțile, întunericul în care îmi căutam gândurile, să-mi trimiți străluciri de romantism. Iubirea mea ți-a suflat în aripi și te-a trimis atât de sus. Atât de ușor.
     Acum am ajuns la tine. Ți-ai deschis brațul stâng și mi-ai făcut semn să-mi pun lumina acolo (atât mai rămăsese din mine – lumina pe care mi-o dădusei tu). Pe când mă cuibăream cât mai aproape de tine – să te respir – am observat, mirându-mă, că mai aveam rămasă o mână. Din priviri, m-ai întrebat: Ce e?. Ți-am răspuns: Nimic. Am venit doar ca să mă ții de mână...