To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Miruna-Alexandra Moldoveanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 24 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Cuvântări la lumina farurilor

      O grădină cu flori de câmp, un loc în care oamenii să se roage și un petic de iarbă sub un tei. E uman să nu îți dorești prea multe, e uman să nu îți dorești nimic și totuși să simți cum ard cuvintele pe care nu le împărtășești. O bucată de lemn în mijlocul cerului de unde să se privească pe ei înșiși, toți oamenii care nu se mai pot îmbrățișa. E prea mult să cer o lume în care și adulții plâng și inimile frânte se lipesc cu raze de soare? Cred că ar fi mai ușor să cer o lume fără pescăruși.
      Adesea, mă gândesc dacă putem să trăim dragostea vieții noastre de două ori în aceeași viață. Adesea, mă gândesc că poate așa ar fi mai ușor să înfruntăm greșelile și frica, ne-ar fi mai ușor știind că, indiferent ce s-ar întâmpla, mai avem o șansă. Și totuși... poate, doar poate, orice     s-ar întâmpla, mi-aș dori să îmi amintesc că am avut curajul să trăiesc pentru ceea ce am crezut că e adevărat. Fără să mă uit înapoi, fără să schimb trecutul, fără să fiu altcineva decât eu însămi.
      Un infinit poate marca în tine un termen de valabilitate de o zi când nu te iubești. Oamenii mereu își amintesc când văd o persoană pentru prima oară, dar dacă și-ar aminti că... uneori, cel mai important e că nu vei știi niciodată când e ultima dată când spui "Te iubesc", când doar privești pentru o ultimă oară acea persoană. 
      Poate, doar poate, atunci ne vom da seama că dragostea vieții noastre rămâne față de noi la aceeași distanță de prima zi când am întâlnit-o.
      Dacă ai știi că e singura dată când vorbești cu un om. Ce i-ai spune? Ce melodie ai asculta? Ai avea curaj să dansezi de parcă nimeni nu se uită? Ai putea fi tu? M-am gândit în ultimul timp la cât de minunați sunt oamenii și la tot ceea ce ei înseamnă și pot însemna. Dacă ai fi tu însuți, ai putea să nu îți lași focul din tine să piară? Ai putea să pregătești la căldura lui o pâine și totuși să o împarți cu alții?
      Două decenii de vară. Atâta mi-ar fi trebuit mie să pun verbele la prezent, să îmi încălzesc sufletul și să mă opresc din scris. Nimeni nu vorbește despre cât de confuzi sunt primii 30 de ani din viață, despre lumi în care oamenii nu visează și umbre care nu se văd decât la apus în luna August. Tot atâtea lucruri imposibile precum ușurința cu care nu ne mai întrebăm cum ne simțim și nu ne mai dăruim flori fără motiv. Așa mi-aș dori și eu, în schimb, două decenii de vară să îmi pun verbele la prezent și să îmi încălzesc sufletul.
      Un apus, o masă ascunsă după un colț în spatele Ateneului, o ploaie de toamnă, o privire familiară. Ne este atât de ușor să romantizăm totul până într-un punct...click-ul a fost când mi-am dat seama că ”totul” este atât de comun încât am uitat ce este de fapt la bază. Iubirea. Doar atât... pe atât de simplu. Dar nu iubirea ca simplu concept, ci ce presupune. Timp, comunicare, dăruire, răbdare. Ușor... Și tot nu e baza. Baza e de fapt omul de lângă noi. Oamenii care ne înconjoară sufletul. Mi-a luat ceva să realizez că, de cele mai multe ori, nu ne lipsesc locuri, ci oameni, iar romantizarea e doar regret. Dragostea, în schimb, e umană, nealterată și veșnică. Iubirea nu are nevoie de scuze, nu expiră și nu se consumă. Este unică și completă. Îmi spun, continuând seria de gânduri oneste...
      Vreau să îmi cer scuze dacă am plecat prea devreme și am venit prea târziu. Vreau să îmi cer scuze pentru toți oamenii care nu se mai întorc. Vreau să îmi cer scuze pentru cei ce nu mai scriu poezii și pentru toate momentele în care mi-aș dori să fiu altcineva, numai eu nu. Vreau să îmi cer scuze pentru că am fugit și nu am putut spune tot ceea ce simt. Am uitat să fiu copil. Vreau să îmi cer scuze... pentru toate lucrurile pe care nu le pot, de fapt, controla. Vreau să îmi cer scuze mie, uneori. Promit. Data viitoare va fi mai bine.
      O lume în care e ușor. E ușor să spui ce simți, e ușor să iubești, e ușor să dansezi în stații de metrou și să cânți pe stradă. O lume în care cratima nu desparte cuvinte, ci unește oameni. Cum ar fi... o lume în care chiar dacă uităm să scriem, să avem mereu pe cineva care să ne citească seara o poezie? Vreau să plantez o salcie plângătoare în curtea din spatele inimii și să cobor o stea din infinit să îmi țină de urât în nopțile de vară. Acum că primăvara s-a sfârșit.
      Un câmp cu greieri, o grădină cu flori de câmp, un cer numai stele, zâmbete sincere, ochi calzi. Le simt cu fiecare zi mai autentic. Nu îmi plac zidurile înalte, străzile aglomerate, scările rulante, florile uscate, vocile impunătoare și zilele scurte. Odată cu venirea verii îmi dau seama că, pentru orice lucru rău există unul bun și, pentru fiecare far ce ne luminează suferințele pe șoselele reci și poluate, există în noi înșine o grădină sălbatică ce așteaptă să fie descoperită. Acum știu. Chiar și dacă aș putea schimba trecutul... te-aș alege tot pe tine. 
      Cum ziceam, eu cred că... poate, doar poate, ne vom da curând seama că, dragostea vieții noastre rămâne față de noi la aceeași distanță de prima zi când am întâlnit-o.