To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Radu-Bogdan Buțu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Târgu Jiu, România și are 38 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Fîntîna și moartea

,,Nu e mai mare pedeapsă pentru om decît să nu-și găsească împăcarea singur cu dînsul.”
                                                                    Alternosfera - Fântânile

Ora 3 dimineața. Mă întorceam spre casă pe drumul prăfuit al cîmpului. Eram aproape de răscrucea unde era o fîntînă din vremuri străvechi. Nu era o fîntînă oarecare, unde toți oamenii aflați la munca cîmpului își potoleau setea năpraznică, sub arșita verii. Era învăluită de mister, nu se știa cine și cînd o zidise. Bătrînii satului știau multe povești despre ea. Unii spuneau că e blestemată, că acolo se făcuse moarte de om și că, în unele nopți, la anumite ore, puteai vedea o horă a dracilor în jurul ei. Alții o vedeau ca pe o binecuvîntare și se rugau sfios pentru făuritorul ei. Era singura sursă de apă, pentru oameni și animale, pe kilometri întregi. Iar apa, o, apa ceea! Avea un gust cum nu mai gustasem vreodată, de aceea mi-era greu să cred că e blestemată...

Apropiindu-mă de ea, am simțit o teamă inexplicabilă și intensă. Cînd privesc atent, văd, nu departe, o femeie fugînd de rupea pămîntul. Nu apuc să-i văd fața, era departe, era întuneric și abia i-am zărit spatele și părul negru, lung pînă la brîu. Parcă văzusem moartea cu ochii, o astfel de teamă mă cuprinsese. Ca și cum șocul nu era de ajuns, cînd mă apropii de fîntînă, ce aud? Era descoperită și din ea se auzea înfundat un scîncet de copil. Era adevărat? Sau doar o nălucire? Nu mai stau de gînduri și cobor rapid în fîntînă. Atent la ceea ce părea un bebeluș stînd să se înece, era să alunec pe o piatră și să cad. Prind bebelușul cu greu și mă cațăr afară din fîntînă îngrozit. Ce mamă să-și arunce nou-născutul într-o fîntînă? Dacă era, totuși, moartea acea femeie în negru?

Încerc să salvez afară viața băiețelului care înghițise deja destulă apă. Se zbătea între viață și moarte. Îmi dau seama, înspăimîntat, că e prea tîrziu și nu pot să-l scot din ghearele morții. Iau apă din găleata de lîngă fîntînă și-l stropesc întreit. Îl botez în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfînt pe robul lui Dumnezeu, Adam. Cîteva minute mai tîrziu, inima sa mititică încetează să bată. L-am pierdut! Plîng amarnic, nu mai pot împiedica lacrimile să-mi curgă pe obrajii prăfuiți. Îmi amintesc de Adam, băiețelul meu pierdut în pîntece la 8 săptămîni și de soția mea, Ana, care n-a putut suporta durerea pierderii lui și a plecat, lăsîndu-mi iubirea văduvă.

Adorm acolo jos, biruit de durere şi de un somn greu, parcă vrăjit, ca acela ce-i biruia pe cei ce păzeau merele de aur. Într-un mod ciudat, sunt păzit de coşmaruri cumva şi visez...

Visez frumos... o lume mai bună, una în care pruncii iubiți nu mor în pîntece, cei nedoriţi nu sunt rupţi în bucăţi la medic sau acasă, iar cei născuţi nu sunt aruncaţi în fîntîni, în miez de noapte, ca acolo să-şi găsească pieirea. E așa frumoasă lumea aceasta plină de copii, că-mi doresc să nu mă mai trezesc și să fiu și eu unul dintre cei curați cu inima.