To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Silvia Cornea-Duțu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 46 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Spitalul de urgență

E deja întuneric și liniștea a coborât ca un văl aburind peste șoseaua aproape pustie. Pesemne planetele s-au aliniat și Mercur și-a încheiat mișcarea retrogradă, pentru că arar câte o mașină mai strică liniștea nopții, zumzăind pe banda alăturată celei pe care stă încă împietrit Chițibaur.

În timp ce rudele lui Chițibaur încă ciocnesc pahare de vin la masa lungă de nu i se vede capătul, autointitulatul rege-șoarece de pădure are o zvâcnire de viață. Are un noroc chior, căci în destinderea bruscă a mușchilor membrelor nevătămate dă peste unul dintre ochii pierduți în timpul accidentului. Cu o sforțare supraanimalică se întinde, prinde ochiul cu lăbuța încovrigată și îl așază în scobitură cu un clic sonor. ”Sunt pirat acum!”, se gândește Chițibaur. Dă să se ridice, dar nu-și poate mișca partea de corp lipită de asfalt, așa că ridică alternativ și repetitiv când o lăbuță, când o ureche, doar-doar  se va desprinde ca un plasture ce-și slăbește aderența. 

Alt scârțâit de roți îl face să rămână în nemișcare. ”Nu, nu încă o dată!”, își spune Chițibaur, strângând din pleoapă și așteptând contractat impactul. Roata unei mașini se oprește la un metru de el. Mai sus, pe mașina de teren 4x4, scrie cu litere fluorescente: ”Salvați animalele!”. Chițibaur speră că nu e vorba despre cei de la Dogtown, ONG-ul despre care a citit în ziar, pentru că altfel va ajunge și el o afacere profitabilă a primarului Dogărescu, cel care primește donații pentru adăposturile de animale, donații transfigurate în parcuri auto personale. Se aud pași și o lopețică de plastic își face loc sub el și îl saltă precum o clătită. Alte mâini îl prind din zbor și îl așază pe bancheta din spate a mașinii. Chițibaur încă se preface mort pentru a-i spiona în voie pe salvatori. Au salopete roșii și ecusoane pe care scrie ”Asociația Salvat la Timp”. Răsuflă ușurat și, când inspiră adânc, partea aplatizată a corpului se umflă ca o gogoașă, revenind astfel la o relativă normalitate fizică. Scoate un sunet ușor pentru a-și face simțită prezența vie în mașină. ”Stai liniștit, puiule!” se aude o voce, apoi înțepătura ca de purice îl adoarme instantaneu. 

Deschide ochiul, ”the one and only” pe care-l posedă. Îl orbește o lumină de neon. Vrea să se miște, dar constată că are două lăbuțe în ghips suspendate cu greutăți și jumătate de cap înfășurat ca o mumie egipteană în bandaje. Îi zornăie în cap clopoței și ar jura că se află în rândul sfinților, pentru că vede niște steluțe verzi care dansează în cerc ca o aură. Rotind ochiul își dă seama că, de fapt,  se află într-un salon veterinar. Nu mai văzuse niciodată unul, dar banner-ul de pe peretele din fața lui îl anunță că ”salonul nostru vă oferă o experiență plăcută și confortabilă dacă încă mai respirați”. Există chiar și o ofertă: 10% mai multă atenție pentru cei cu un membru rupt, 20% pentru cei cu dublă fractură și 50% pentru cei care se mișcă precum într-o reluare. În dreapta sunt șase paturi acoperite cu mușama roz cu picățele verzi, două tobogane mititele cu acces în formă de brioșă. În stânga încă un pat acoperit de un morman de lână și  două bare din inox. 

Un asistent slab și deșirat, tremurând din tot corpul, intră alergând în salon. Se împiedică de prag și, ca să-și păstreze echilibrul, se agață de ce are la îndemână, adică fix greutățile care suspendau membrele lui Chițibaur. Icnetul de durere al șoricelului este ignorat, iar Deșiratul se adună dezordonat de pe linoleum, bolborosind nu scuze, ci injurii la adresa temutului său șef, care dorește să pregătească ecograful tubular, masa chirurgicală cu suprafață lavabilă și căruciorul cu instrumentar veterinar: resorturi, clești, sonde, seringi tuberculinare, pense anatomice, lame trichineloscopice, bisturiu, foarfece și pansamente. 

Și în timp ce asistentul speriat verifică instrumentarul, fără să-i iasă de două ori la număr, membrele lui Chițibaur își sting treptat durerea. Noul pacient continuă explorarea spațiului și vede, peste tot, împrăștiate, tăvițe cu mâncăruri alese. Simțul olfactiv îi dă de înțeles lui Chițibaur că ar putea să se afle în Rai, dacă gălăgia nu ar fi atât de mare. Aude vorbindu-se prea multe limbi în același timp și pe unele le recunoaște: iată limba veverițească, iată un lătrat languros, un chițăit de soprană și un ”auuuuuuu!” al cuiva care încă are dureri cumplite. Poate de cap, din cauza larmei. Parcă ar fi Arca lui Noe, doar că nu a fost niciun potop și nicio entitate divină nu și-a băgat coada să strângă laolaltă nouă necuvântătoare (de fapt opt și un morman de lână pe patul alăturat).

Un câine Husky își dă peste cap privirea albastră și metalică în timp ce flirtează cu o vulpe argintie ce își mângâie sinuos blana. Tocmai se laudă că e inteligent și loial, când instinctul de vânător îl determină să simtă revenirea lui Chițibaur din inconștiență și să mârâie către el cu caninii ascuțiți la vedere. Vulpea argintie îi distrage atenția, amintindu-și brusc că e vară și că trebuie să-și schimbe culoarea din alb în maroniu. Husky își reia poziția mândră a corpului și a capului, inspirând calm, putere și marcându-și teritoriul. La distanță de un pat, vulpea roșcată privește cu invidie pe surata ei polară, gândindu-se că accidentul suferit i-a diminuat reflexele, de vreme ce nu și-a putut folosi șiretenia să atragă ea prima atenția unui exemplar canin atât de arătos. Plănuiește să leșine exact cînd vulpea argintie și Husky se vor pregăti de o raită prin tobogane.

O veveriță face gimnastică la barele de inox, pregătindu-se pentru saltul final. Este obsedată de regimul de slăbit pe care îl urma până să ajungă aici, iar acum e atâta mâncare în jur că nu se poate abține din ronțăit nici măcar între rotațiile cu genunchii la piept. Are un motiv în plus să muncească la subțierea taliei: aici, la spital, și-a întâlnit sora vitregă, pe veverița Mimi,  cu care nu mai vorbise de mult timp. Mimi se crede vedetă și cântă cu două tonuri mai sus, cu un bisturiu pe post de microfon, despre cum va cuceri ea showbiz-ul pădurii de foioase în pași de conga: ”Eu sunt Mimi/Care cucerește inimi./ Frumoasă și talentată,/ De toți voi fi adorată!”. 

Chițibaur aude un ”psst” din patul vecin, acolo unde mormanul de lână dă semne de viață. O copită apare de sub pătură, cu o foaie. Chițibaur o privește intrigat și își dă seama că este o schemă de evadare. De ce ar vrea vecinul lui, Lânosul, să evadeze din locul unde este tratat de cine știe ce boală? Și ce legătură are el cu asta? Pătura se ridică doar atât cât să existe comunicare între cele două viețuitoare, fără a observa ceilalți. Din limba behăiască, Chițibaur nu înțelege tot (era la marginea pădurii un cioban care avea un berbec cu care mai vorbea din când în când), dar își dă seama că vecinul lui de pat se teme de un anumit doctor care are programat, în această seară, un experiment ambițios pe unul dintre animalele nou venite. Lânosul se teme că ar putea fi el și vrea să fugă, dar are nevoie ca șoarecele să-i fie complice. Ascultând povestea, lui Chițibaur i se zbârlesc mustățile și puținele inele solzoase pe care le mai are intră în trepidație. Dacă tocmai el va fi victima? 

Scârțâitul ușii provoacă o mișcare în doi timpi de reașezare a pacienților în paturi. Fiecare pare adormit și relaxat, ca și cum totul s-a întâmplat în vis. Lânosul s-a făcut una cu patul, iar Chițibaur privește cu ochiul întredeschis în jur. Deșiratului îi scapă tava cu instrumentar din mână. Doctorul în halat de măcelar, cu urme de sânge, calcă apăsat. În câmpul vizual al lui Chițibaur a apărut întâi burta sa imensă, apoi o claie neagră de păr, urmată de o coadă. Niște ochi bulbucați sub ochelarii tubulari scrutează salonul și o voce tună: ”Tomiță, ai pregătit pacientul?”

Silvia Cornea-Duțu