To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Simona Cîmpean participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a din Cluj-Napoca, România și are 33 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

       DRUMUL MORII

	Îmi amintesc și eu de un loc cu totul deosebit, acela care a fost primul meu învățător și prieten. Micul sat care se întindea de-a lungul râului Samus, mărginit în fundal de câteva dealuri domoale pline de flori sălbatice și tufe de aluni, a fost locul în care am adunat câteva dintre cele mai înțelepte povețe și unde am trăit cele mai mari aventuri. Era o așezare plină de verdeață, sărutată de soare și răcorită de briza râului. În acest sat, cu oameni gospodari, casele erau îngrijite, porțile colorate, florile parfumate și holdele bogate. Și chiar dacă în acele vremuri cărțile erau puține și nu la îndemâna oricui, natura devenea profesorul celor mai importante lecții de viață, dacă cineva era dornic să o asculte și să o observe. Dar, cu toate că frumosul putea fi văzut la fiecare pas, totuși, acesta nu se reflecta și în sufletul tuturor celor care locuiau în acest sat.

        Morarul cel lacom

	După ce am ajuns în sfârșit la moară și credeam că am auzit toate certurile ce se puteau auzi într-o zi ca aceasta, spre mirarea mea, m-am pomenit din nou în mijlocul unui schimb de vorbe aspre:
– De când a ajuns moara pe mâna ta, s-a prăpădit! Mai are un pic și o duce apa! spuse un sătean supărat.
– Măi vecine, moara merge, n-ai tu grijă! zise morarul indignat.
– Merge, dar merge tare greu... Numai de uium ești preocupat, pe acela ai mereu grijă să îl înnoiești! continuă săteanul.
– Dacă ți se pare prea mare cota, de ce nu te duci tu să-ți macini singur grânele între doi bolovani? Să vezi atunci ce greu merge treaba! răspunse disprețuitor morarul.

        Inundația

	Așa treceau zilele lor... cu multă ceartă și nemulțumire. Au urmat apoi zilele ploioase ale toamnei târzii. Îmi amintesc că în acea perioadă a plouat atât de mult, încât credeai că însuși cerul jelește o pierdere profundă. Fiecare picătură de ploaie parcă a devenit o lacrimă care cobora într-o revărsare torențială, înecând întreaga lume cu durerea și supărarea ei.
	Nivelul apei a crescut atât de mult, încât a depășit albia râului, iar apele, acum învolburate, loveau nemiloase, distrugând totul în calea lor. Niciodată nu mai fusese o inundație atât de mare cum a fost atunci. Roata morii, smulsă violent, a fost înghițită de ape! Iar de atunci, nimeni nu a mai văzut-o vreodată... Colina domoală unde se afla frumoasa livadă s-a prăvălit în râu ca un castel care își preda zidurile în fața valurilor necruțătoare ale
timpului. Rândurile elegante de pomi fructiferi, cu ramurile lor grele și încă nerecoltate, erau acum scufundate în apele tulburi, împreună cu toată osteneala proprietarului. Nici puternicele sălcii nu au scăpat de furia apelor, fiind aproape toate dezrădăcinate; iar firavele plante care s-au agățat cu toată forța lor de malul râului au fost măturate ca niște vise delicate într-o noapte furtunoasă. Totul s-a schimbat în doar câteva zile...

       Morarul cel bun

	M-am ridicat să plec înspre moară, căci tot satul vorbea despre necazul ce s-a petrecut acolo. Cum vechiul drum dispăruse, a trebuit să fac un mic ocol printre mărăcini, iar când mi-am ridicat, în sfârșit, privirea dintre scaieți, am rămas nemișcat pentru câteva momente.
	Ce durere m-a cuprins să văd moara fără roată! Era ca și cum aș fi privit o inimă fără bătaie, un cântec fără melodie sau o pânză lipsită de culori. Moara, simbolul vibrant al satului, stătea acum în tăcere lângă râul care se repezi asupra ei, nemișcată și încă sângerândă.
	Soarele atârna jos pe cer, aruncând raze lungi și aurii care dansau pe suprafața apei. Mă gândeam cum natura, cu toată măreția ei, înghițise inima moriiși nimeni nu a pututsă-i stea în cale și să o oprească. Râul, în veșnica lui căutare a libertății, revendicase
roata și o luase, lăsând în urmă doar amintiri ale mișcărilor sale ritmice.
	M-am apropiat mai mult, pașii mei răsunând în liniștea după- amiezii. Pietrele uzate de timp ale morii, modelate de vânt și ploaie, au șoptit povești ale generațiilor trecute. Am întins mâna să ating resturile, simțind rugozitatea lemnului și răceala metalului. Parcă simțeam bătăile inimii care treceau cândva prin această minune mecanică, acum tăcută. 	Privind la spațiul gol în care roata se învârtise cândva, nu m-am putut abține să nu reflectez la natura efemeră a vieții. Cum, într-o clipită, ceva atât de integrat într-un loc, o persoană sau un obiect ar putea fi spălat atât de ușor de râul necruțător al timpului... Gândurile mi s-au oprit brusc când am auzit morarul venind din spate, strigând către mine:
– Iar ai venit să mă cerți? Ți-am mai spus, oricât aș fi reparat-o, tot nu ar fi făcut față viiturii...
– Ziua bună! am răspuns eu. Sunt Dinu. Nu am fost de curând pe-aici.
– Ah! Băiete, te-am confundat!zise morarul, cu glas mai liniștit, în timp ce se apropia de mine.
– De vreo două zile încoace mă șicanează câțiva vecini și mă iau la rost că nu am reparat moara, a continuat el.
– Îmi pare și mie foarte rău pentru ce s-a întâmplat, am spus eu.
– Nu mai dorm, băiete! Nu mai pot dormi de când s-a prăpădit moara sub ochii mei. Știu că trebuia să am mai multă grijă de ea. Cine știe, poate astăzi era întreagă... Mă macină continuu gândul acesta și nu mă lasă o clipă să ațipesc. Dar nu mai pot nici să-i aud cum mă critică și mă batjocoresc, chiar dacă o fac pe bună dreptate.
– Ce se mai poate face acum? am întrebat eu.
– Ce să se facă, zise el cu glas tăcut, nimic... Adică aproape nimic. Am de gând să ofer sacii mei cu grâu și cu porumb măcinat celor care încă nu au apucat să-i macine pe ai lor, iar pe restul am să-i împart celor săraci.
– Cu siguranță vor aprecia această faptă mărinimoasă! Am spus eu pe un ton încurajator.
– Ehe! Nu știu ce să spun, măi băiete! s-a amuzat el puțin. Nu mă știe pe mine lumea drept om cu inimă mare. Ba din contră, umblă vorba-n sat că aș fi cel mai lacom morar de până acum. Aș vrea să pot schimba lucrul acesta, dar tare mi-e că e prea târziu acum, fără moara mea! a sfârșit el pe un ton melancolic.
– Nu e deloc târziu! am intervenit eu. Gândește-te așa: dacă grâul dur și nerafinat cedează pietrei grele și se transformă în făină delicată, iar din acea făină se naște aluatul, obârșia tuturor bunătăților, și sufletul omului se poate schimba! Poate omul care se macină, care pătrunde adânc în profunzimile sufletului său și zdrobește lăcomia și mândria, să nu devină ceva nou și bun?
– Mari lucruri vorbești, copile! Toată viața am fost morar, dar nu mi-a trecut prin minte așa ceva! Cât de orb am fost cu sufletul... cât de mult m-au orbit banii! spunea el îngândurat.
Păcat că a trebuit să pierd ce mi-a fost drag cu adevărat, ca să pot vedea mai limpede.

Poveste publicată în volumul „Drumul Morii” / Simona Cîmpean, Daniela Molnar
Cluj-Napoca: Ecou Transilvan, 2024
ISBN 978-630-311-166-7
821.135.1