To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Lăcrămioara Teodorescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Odobești, județul Vrancea, România și are 46 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Meșter iscusit

Dintr-o peniță de aur, flori au curs pe fila albă,
Muguri din adânc de suflet s-au deschis în mândră salbă
Iar în marea de tăcere ce domnește în odaie,
Pana valsul și-l începe, grațioasă se îndoaie. 

Și din umbra unei clipe, amintiri încep s-apară,
Răscolind stropi de lumină, într-un ochi, în fapt de seară. 
Ușurând în voie drumul unui dor neobosit,
Care sapă fără  milă, ca un meșter iscusit.

Stă poetul dus pe gânduri, sprijinindu-și tâmpla-n  mână,
Ies ideile grămadă, izvorând ca din fântână
Supărările i-au fost, mereu musafiri în casă,
Crucea care i'-a fost data, veșnic umerii i-apasă.

Un oftat ușor se-nalță, iar o lacrimă coboară
Este trist, deși prin suflet mii de fluturi încă zboară.
Și-ar dori măcar un ceas totu-n jur să se oprească,
Insetat să bea iubire, visul său să se-mplinească.


Suflet de floare 

Când tăceri adunăm, de pe braț de speranță,
Trec grăbite momente, punând totu-n balanță.
Respirăm nefiresc, ne privim cu-ndoială,
Ascunzând într-un gând  o-ntrebare banală.

Dacă ropotul ploii ne colindă uitarea,
Vom vedea că-ntr-un strop se-oglingește iertarea
Înflorind un amurg ce se-ntinde grăbit, 
Peste cerul senin pe alocuri ciobit.

Slobozind doar cuvinte care știu să clădească,
Se vor naște iar oameni care știu să iubească.
Cu un gram de-omenie vom hrăni lumea-ntreagă,
Va renaște  credința ce-a rămas fără vlagă. 

Și de mâna se-ntinde, către cel ce așteaptă, 
Spunând trist și-abătut cum că  viața-i nedreaptă,
Vom vedea izvorând râuri mari de lumină,
Dintr-un suflet de floare ce smerit se închină.


Noapte de toamnă 

Mi-e toamnă  în suflet și-i ploaie și-i vânt,
Adoarme pe buze un ultim cuvânt
Și-un gând rătăcit în noapte s-avântă,
Dar zborul e greu căci  aripa-i frântă.

Adâncă-i tăcerea și  ceața coboară,
Ascult uluită cum clipele zbiară
Și  lasă  în urmă pustiu nesfârșit,
Mă-ntreb dacă pasul ce-l fac e greșit. 

Zvâcnește în vene crâmpei de-amintire,
Se scutură  zarea de-a lumii sclipire.
Pe-alei hoinăresc frunzele-ngălbenite,
De dansul tomnatic etern ispitite. 

Aud ploaia-n hohot cum plânge pe stradă, 
Dar cine tristețea din ochi să îi vadă?
Un biet felinar un braț își întinde,
Și picurii reci în  pumni îi  cuprinde.