To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Roxana Catrinel Iesanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Ploiești, România și are 39 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Fragment de viață

     Toamnă... vârtej de frunze aurii se ridică în înaltul cerului ca într-un dans al unui suflet ce încă își pune întrebări. Întrebările sunt aceleași, timpul ce îmbracă momentul este altul. Acum douăzeci de ani soarele strălucea cu puterea speranței, acum strălucește cu puterea asumării și înțelegerii. 
     Sclipirea șinelor de tren se întâlnește cu  licărul ochilor mari, care dintr-o multitudine de de ce-uri acum caută cu disperare răspunsul pentru unul singur. Katy este o adolescentă  rebelă, optimistă, sociabilă, glumeață, visătoare. Îi place să citească dar și să-și aștearnă gândurile pe hârtie. Își aduce aminte cât de mult o bucură acest lucru pe mama ei, alături de care călătorește. Deși se apropie de vârsta majoratului, nu a cunoscut mirajul capitalei până acum. Dar pentru acest de ce nu este dornică să afle răspunsul. Se mulțumește cu faptul că totuși se întâmplă acest lucru și va avea ce povesti când va reveni în orașul natal. Până ajunge în București, se cuibărește în brațele mamei și încearcă să-i cuprindă fiecare respirație și să-i fure un zâmbet, fie el și obosit. Când simte că e prea mult pentru ea și nu vrea să o răscolească, își fixează privirea pe geam și lasă imaginile să curgă ca într-un film mut. Doar că acest film este întrerupt din când în când de câte un suspin sau o lacrimă surprinse pe furiș.
      Trenul frânează în gară și le aduce aminte amândurora că viața trebuie trăită și cu mers lin și cu frâne bruște. Fiecare pășește cu câte o dorință. Merg în tandem și privesc doar înainte. Fiecare dorește să descopere ceva......pentru ca drumul să nu se termine niciodată. Mama știe realitatea dar luptă să ascundă resemnarea. Katy știe că vrea să-și creeze propria realitate. Să o compună din bucăți mici dar solide și să i-o poată dărui mamei sub numele de VEȘNICIE.
     Pe drumul spre casă, amândouă sunt tăcute. Katy pentru că nu-și poate arăta încântarea deplină iar mama se simte obosită. Toamna își revarsă paleta de culori pământii pe fața deja colorată de durere. Razele soarelui îi mângâie fața cu blândețe și optimism. Are nevoie de ele.
     Pentru următoarele câteva zile există aceeași rutină. Katy o însoțește în fiecare dimineață pe mama ei pe același drum. Diferă foarte puțin în funcție de cum se simte aceasta. În unele zile este tăcută și pare că nu o mai interesează nici măcar dacă autobuzul o duce unde trebuie. Altele o găsesc cu un zâmbet forțat dar care are în spate speranța de fiecare dată când o privește pe Katy. Timpul se scurge atât de repede și totuși pare că stă în loc. Fiecare dintre cele două ar vrea să dea timp timpului: Katy pentru a afla răspunsul celui mai important de ce, mama pentru a-i fi alături la toate întrebările vieții. Știe că este un copil deosebit, care înțelege mai mult decât arată. De mică a avut un fel de a fi aparte, perceput de alții ca ceva ,,ciudat,, asta însemnând că era pasionată de lucrurile mai profunde, și având mereu sentimentul și curiozitatea specifică vârstei, de a afla mai mult decât i se oferea. Doar că, de data aceasta era o profunzime cu mult prea mare pentru vârsta pe care o avea.
     În a doua jumătate  a zilei, dupa ce se întoarce cu mama acasă și se asigură ca e.....bine, Katy coboară să se plimbe și să adauge puțină dulceață vieții. Își cumpără o înghețată de la magazinul din aglomerata intersecție. De fiecare dată, mama o insoțește cu privirea de la balconul ascuns între frunze. Vântul care adie ușor îi dă sclipiri de viață pe față. Katy și-ar dori să meargă împreună dar știe că mama este prea vlăguită ...face câțiva pași și totuși își face curaj:
     -	Mami, dar hai și tu!
     -	Altă dată, Katy.....îți promit că vom merge altă dată....
     Katy își lasă capul în jos, o aude pe mama oftând, își ia curajul înapoi, știind că va avea nevoie de el mai încolo......multă nevoie.....și merge înainte. Din când în când se tot uită înapoi. Nu neapărat pentru a-i confirma mamei că știe direcția ( de fapt, chiar o deranjează asta, doar e o adolescentă care știe să se descurce) ci pentru că îi place să o știe acolo. Să-i vadă privirea cum veghează asupra fiecărui pas care are nevoie de dragoste și susținere. Înghețata are același gust în fiecare zi. Arată la fel în fiecare zi. Chiar și atunci când se topește.  Nu mai contează aroma, este înghețata care poartă chipul mamei. 
     De la săptămână la săptămână, fiecare drum pe care îl fac pare că nu mai este la fel. Katy se obișnuise cu o rutină....dar care pe ea nu o deranja, ci dimpotrivă o umplea de fericire că petrece timp cu mama ei. Chiar și așa....Ceea ce o întristează însă este faptul că nu poate afla mai mult despre ceea ce este în spatele atâtor drumuri dese la spital. Sunt deja destule analize și destule vitamine. Ar trebui să se și vadă rezultatul lor. 
     Este ultima săptămână din septembrie. Drumurile pe care trebuie să le faca cele două sunt la fel și cu toate acestea pare că s-a mărit distanța. Temperaturile scad și cu toate acestea respirația mamei este din ce în ce mai greoaie. N-ar fi trebuit ca venitul la Bucuresti să rezolve tot?
     Este ultima zi când mama a mers la spital. Mai sunt câteva ore și vor trebui să plece spre gară. Katy se pregătește să mai arunce un ochi în mulțimea de oameni din zona, mai vizitează parcul de lângă blocul în care au fost găzduite și merge să-și cumpere o ultimă înghețată. O vede pe mama privind absent și destul de agitată. Coboară scările în grabă, se îndepărtează de clădire și își întoarce privirea ridicând mâna....dar balconul era gol. Se asigură că se uită unde trebuie. Era același balcon unde de fiecare dată găsea chipul mamei sprijinit în palme. Copacii nu mai aveau deja aceeași bogăție de frunze, ar fi trebuit să fie mult mai ușor de zărit. Dar nu...balconul era gol. Katy simte un gol în stomac. Înaintează cu pași lipsiți de entuziasm. Își cumpără înghețată iar în drum spre casă începe ,,să construiască,, un puzzle din toate piesele oferite de viață până acum. Cu cât mai adaugă câte o piesă, o lacrimă se scurge pe obraz. În dreptul blocului înghețata deja se topise ...la fel își simțea și sufletul.
     A încercat să obțină mai multe informații în legătură cu diagnosticul mamei, crezând, că ar putea mișca cumva munții din loc și împreună cu dragostea infinită pe care si-o purtau....ar fi schimbat mersul lucrurilor dar nu, frunzele au continuat să cadă, îngălbenindu-se de la zi la zi. Continuă să cadă și în ziua de azi, ori de cate ori își aduce aminte de ea. Fiecare adiere blândă a vântului aduce în amintire suflarea plină de povață a mamei. Trecerea timpului însa a învățat-o că toamna acum este și motiv de bucurie. Dansul frunzelor din toamna prezentului o invită la viața plină de speranță și curaj. Fiecare frunză care cade este și durere și renaștere. 
     După multe toamne ce au scuturat sufletul încercat, prezentul o găsește pe Katy în orașul pe care își dorea atât de mult să-l cunoască. Nu i se întâmplă să ajungă prea des prin zona unde a rămas un fragment din viața ei. Când o face totuși, pășește timid doar pe partea opusa blocului ascuns între copaci. Încearcă de fiecare dată să nu se lase pradă amintirilor și să-si distragă singură atenția. Azi însă, ceva a făcut-o să aleagă să se plimbe fix prin zona amintirilor. Și-a cumpărat o înghețată de care însă nu îndrăznea să se atingă. Simțea un nod în gât. Își făcea curaj să se îndrepte spre blocul unde odinioară exista un balcon special. Înghețata se topea dar nu simțea. Simțea doar lacrimile care îi atingeau obrajii și pașii care înaintau cu emoție. Ajunsă în dreptul balconului, ridică capul temătoare. Și-ar fi dorit să găsească imaginea mamei. Să poată mânca împreună înghețata cu aromă de viață. Dar balconul era gol....și totuși înrămat într-o lumină caldă de toamnă aurie ce veghea asupra imaginii de copilă stingheră. Poate că trebuia să vină....altă dată?!
     Fiecare altă dată începe și se termină în același loc. În dreptul balconului, undeva cândva, s-a scris un fragment de viață.