To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Sorina Popovici participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Cuzdrioara, județul Cluj, România și are 56 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                    Cadavru ambulant (fragment) 

   Încerc să-mi deschid ochii grei. Dor amarnic, fiecare clipire-i un supliciu. Întrezăresc niște contururi nebuloase. Nimic mai mult. Îmi simt gura uscată, mă silesc să înghit puțina salivă care mi-a mai rămas dar dau greș, nimic nu-mi coboară pe faringe. Renunț speriată și mă străduiesc să tușesc ca să se întâmple ceva acolo în gât. Înnebunită, bănuiesc că sunt în pragul unui atac de panică. Am mai avut, știu cât sunt de înfricoșătoare. Ai impresia că ți se sfârșește viața sau că s-a întâmplat deja și ești cadavru. Dar cadavru ambulant. Cadavru gânditor. Fac mâna pumn și strâng degetele-n palme cu putere, unghiile îmi intră în carne dar nu-mi pasă, trebuie să aflu dacă încă-s vie, pe moarte sau dacă am ajuns deja la capătul tunelului. Am ieșit din amorțire cu un mic țipăt înăbușit. Sunt aproape sigură că trăiesc, senzația asta de asfixie teribilă și iminentă nu se poate manifesta decât dacă ești în viață. Sau rațiunea. La fel. Raționezi, prin urmare ești. Dar nu neapărat în viață. Dacă a fi este o deducție logică sau o condiție sine qua non a rațiunii, a trăi nu neapărat.
 Și atunci, ce? Trăiesc sau doar sunt? Descartes râde ironic într-un colț. O iau deja pe arătură.
Am reușit să tensionez mușchii picioarelor. Cam atât. Mă zbat poate, poate, s-o întâmpla ceva. Frânghia din nailon care le imobilizează îmi taie țesuturile. Simt ceva călduț care se scurge pe glezne. Mă opresc. Mă apucă amețeala. Încerc să mă împotrivesc, inspir adânc, vârtejul mă înghite. 
Mă forțez din nou să scrutez în semiîntuneric. Umbrele obscure se făcuseră cenușii. Deduc îngrijorată că mă aflu în depozitul de la demisolul clădirii iar gemulețul prin care intră lumina gri este o gură de aerisire cu grilajul încastrat în perete. Nu cred că m-aș putea strecura prin el chiar dacă aș reuși să mă dezleg. Mă străduiesc să îmi adun gândurile. Dor și ele și cutia lor. Un suspin mă cuprinde dar miile de ace care îmi străbat întreg trunchiul mă forțează să-l întrerup. Nu știu ce-aș mai putea face decât să înnebunesc, sfoara din jurul încheieturilor îmi paralizează toate mișcările. Nu reușesc să-mi cobor nici măcar brațele înțepenite. Sunt legate strâns de ceva metalic. Îmi mișc maxilarul, îmi strecor limba între șirul de dinți, nu lipsește niciunul. La măsele nu reușesc să ajung, chinul e insuportabil. Ar trebui să urlu ca să o pot face. Nu risc, nu știu unde-s ei.
Cât o fi trecut din acea noapte blestemată? Între atâtea leșinuri nu prea reușesc să pun cap la cap lucrurile. O iau de la început. Mi-e tare greu să trec de clipa în care mi-e astupată gura și sunt trasă în întuneric de niște umbre cu mâini puternice, cu valiză cu tot. Ieșisem grăbită să iau un taxi, pregătită să iau drumul autogării. Trebuia să ajung la aeroportul din Barcelona la șase dimineața. Era ora unu și jumătate. Nu era departe stația dar trebuia să parcurg sumbra străduță pe care se situa localul unde lucrasem cu puțin timp în urmă, sau să ocolesc alte câteva alei. Nu mai aveam timp și-am ales calea cea mai scurtă. Și fatală. Chiar în dreptul clădirii atât de bine cunoscute filmul mi s-a rupt până când o voce spartă a început să îmi bubuie în urechi: 
−¡Despierta, puta rumana! ¿Que te creías, la reina de la noche? ¡ Asquerosa ! 
Am întrezărit năucită, printre gene, o specie de lighean care se apropia vertiginos ca în secundele următoare să simt un lichid înghețat care îmi curgea șiroaie din creștet până în talpă. M-am uitat înspăimântată în jur. Din colțul în care mă aflam lepădată am zărit bucătăria restaurantului unde-mi petrecusem șase zile din săptămână până nu demult. Așezați pe scaune: șeful de echipă, un italian libidinos, un spaniol facha care ura toți străinii ai căror țări nu făceau parte din G7 și un prieten de-al lor columbian, îmi aruncau priviri batjocoritoare. Ultimii doi, chiar dacă nu lucrau acolo, veniseră de multe ori seara la închidere. Eram scârbită de ideile lor.Italianul, proprietar al ligheanului, a spus: 
− Nu mai ești atât de mândră ca zilele trecute, așa-i? Pe astea ca tine mi le mănânc de obicei la cină și le scuip la micul dejun. Ar fi bine să ne înțelegem. Nu mă forța să te lovesc din nou. Îți dezleg mâinile și du-te la baie, spală-te și încearcă să-ți revii că nu mai are farmec dacă faci iar pe moarta. 
Atunci am început să conștientizez situația aia, scenă ciudată de film dubios. Eram dezbrăcată și goliciunea aia durea, corpul îmi era amorțit în mare parte dar mintea mi se trezise. În gura umflată aveam un gust coclit, metalic. De lovit era clar că au făcut-o și ca să se răzbune era mijlocul cel mai la îndemână dar la viol nu mă așteptam. Chiar atât de josnici nu-i credeam nici măcar pe ei. M-am strâns mai tare în ungherul acela căptușit cu cartoane și columbianul m-a atacat zeflemitor:
−Văd că nu înțelegi cum stau lucrurile, ai de ales între plata tuturor datoriilor și Juana. Ori ne înțelegem, ori o luăm și pe ea și dispăreți amândouă.
Când am auzit numele ei, am înghițit în sec și am izbucnit neliniștită: 
̶̶  De ce datorii vorbiți? I-am privit atent pe fiecare pe rând. Îmi venea să vomit dar pe lângă acea senzație dezgustătoare am simțit cu greață acel lichid care mi se scurgea dintre coapsele murdare și lipicioase. Nu înțeleg ce vreți, am spus, deși înțelesesem de la început despre ce era vorba.
Italianul a început să râdă în hohote dar apoi brusc a început să urle:
̶  Ma vaffanculo, stronza! Nu îți amintești de plângerea aia? Ai uitat de inspecția pe care au făcut-o, amenda care ne-au pus-o și faptul că patronul m-a concediat din cauza ta? Nu îți amintești? ¡Serás cabrona! ¡Hija de puta! M-a lovit cu dosul palmei până a ostenit apoi a început să dea cu picioarele. Ceilalți nici nu clipeau. Ultima mea imagine întipărită pe retină a fost a rânjetului său satisfăcut. 
Aceeași apă înghețată m-a readus la realitate. Bestiile își improvizaseră o masă cu jamón și brânzeturi și se ospătau. Două sticle cu whisky și multe de bere le însoțeau festinul. Italianul, care se plimba prin încăpere cu pași apăsați, a remarcat ironic:
− S-a trezit prințesa, hai să vedem pe unde am rămas, a spus el privindu-mă cu lăcomie. 
M-a trecut un frison. Nu mai puteam rezista la o nouă ofensivă. Eram sfârșită, corpul îmi devenise câmp de bătălie. De-a lungul lui leșurile stăteau aliniate. Demnitatea. Respectul. Voința. Aveam nevoie de un armistițiu. Nu mai voiam decât să le sap gropile. Și celor morți și celor vii. Aș fi făcut o groapă comună. Și i-aș fi aruncat acolo în perechi, tot un mort și-un viu, un mort și-un viu, un mort și-un viu. Apoi aș fi cântat un requiem. Sau aș fi rostit o rugăciune. Ori poate aș fi blestemat din rărunchi, din toată spurcăciunea gurii mele. M-am uitat atent prin bucătărie. Într-un colț am zărit uriașul cuțit pentru tocatul legumelor.
                                     ******************
     Toate astea mi-au trecut prin cap stând acolo jos în întunericul greu și blestemându-mi zilele. Am început să mă smucesc. O durere îngrozitoare mi-a străbătut întreg corpul, îmi venea să urlu dar singurul sunet pe care l-am scos a fost un icnet înăbușit. M-am dezlegat până la urmă. Am întrezărit ușa camerei frigorifice și m-am îndreptat împiedicată spre ea, aveam nevoie de apă. Am deschis încet ușa și am intrat. Frigul se păstrase în mare parte. Pe la jumătatea drumului ceva mi-a tăiat calea și m-am împiedicat. M-am aplecat și am atins o formă aproape înghețată. Am tresărit speriată. M-am întrebat agitată dacă era un animal sau o persoană. Hotărâtă m-am întors și am rotit comutatorul. Lumina albicioasă a invadat încăperea. Chircit, pe solul murdar, mi-a apărut dintr-o dată corpul dezbrăcat și plin de umflături al Juanei. Am înlemnit. Fața îi era de nerecunoscut. Petele de sânge uscat din jurul nasului și a gurii și tenta alb-albăstruie a pielii-i dădeau un aspect ireal, vampiric. Lângă ea, pe gresia galbenă se formase o mica baltă maro. Buza de sus plină de mușcături atârna peste cea de jos. Ochii, doua linii înguste, i se ghiceau deasupra obrajilor transformați în rotocoale pământii. Vânătăile și murdăria acopereau trupul ei micuț. 
Am urcat în bucătărie și m-am strecurat ușoară ca o umbră. În difuza lumină a sistemului de avarie corpurile contorsionate ale bărbaților adormiți se ițeau de după șirurile de mese. Brațele le atârnau în voie pe lângă băncile neîncăpătoare. Era o imagine rocambolescă. În aer se simțeau aburii de alcool emanați de respirația lor pestilentă. Tăișul rece din nopțile trecute mă aștepta acum fierbinte. 
Aveam nevoie de un fir de noroc și l-am avut. Nu știu dacă chiar îl meritam. Eu poate că nu dar Juana-i copil nevinovat. Voi fi mâna răzbunătoare, mâna care va pedepsi nedreptatea. Sângele cere sânge. Îl adulmecam excitată, eram ca un animal de pradă care simte de departe pulsația jugularei.
Prolog: A treia zi în ziarul local, Heraldo de Aragón, a apărut o știre halucinantă. Într-un arhicunoscut restaurant al cărei clădiri urma să fie demolată s-au găsit trei cadavre mutilate. 
Mă mai întreb încă și acum cine a fost adevăratul înger negru. Să fi fost eu, 'oi fi în hybris?
Nu cred, în noaptea aia, cu ultima sclipire de rațiune, mi-am dat seama că sângele nu cere sânge.