To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Ștefan Anton participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Iași, România și are 18 ani. Este îndrumat de doamna Prof. Anamaria Ghiban, la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil” Iași. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      Moartea sufletului

      Negura plutește în univers, acoperind întreaga boltă cerească cu gândul la atingerea lascivă a nopții. Șirurile sclipitoare de stele i-au părăsit brațele lăsând în urmă doar pulbere și lacrimi transparente, care se preschimbă în stropi de ploaie ce cad fulgerător, proiectându-și sulițele de-a lungul covorului verzui, așternut pe sol. Se apropie inevitabil miezul nopții… Enigmaticul pune stăpânire pe natură, dirijând melodia stranie a vântului care umflă straiele copacilor.
      În apropiere răsare falnic vârful unui deal, suspendat între linia palidă a orizontului și cerul fără margini. Înfipt strașnic în pământ, corpul unei cruci din lemn, gardian al zecilor de suflete care se odihnesc prin preajmă, obișnuia să strălucească angelic. Însă acum lumina cimitirului e slabă și aura măreață s-a stins. Mormintele par presărate haotic, au forme și mărimi ciudate, a căror poveste e tăinuită adânc în piatra rece, sufocată de buruieni. În mijloc, zace un tei bătrân, măcinat de cute late care-i scrijelesc chipul într-o expresie înfricoșată. Scoarța groasă i-a încătușat trupul, înrobindu-l pe vecie cimitirului. Mănunchiuri de crengi robuste îi țâșnesc din vârfurile degetelor, coborând până aproape de cavouri.
      Brusc, un urlet grotesc zguduie cimitirul, cutremurând oasele morților. Vuietul vântului se intensifică, îndepărtând viclean zăvorul ușii interzise. Mâini schimonosite de durere se înalță spre cer, apucând fără milă marginile cavourilor glaciale. Se aud oase trosnind și voci asfixiate, inumane, gravitând în jurul dealului. Treptat, lumina purpurie a lunii dezvăluie siluetele care-și dezgroapă animalic propriul trup, împroșcând cu sânge negru pretutindeni. E miezul nopții, e vremea strigoilor.  Sunt palizi, din cap până-n picioare și-și etalează crusta pielii țesute, cârpind oasele deformate și trăsăturile ieșite în relief. Chipul scheletic e dominat de două urechi triunghiulare care depășesc capul oval și pestriț, cu aspect de ou. Ochii roșii sunt pironiți adânc în golul abisal al orbitelor, identic cu cel al gurii dințate, din care se prelinge saliva lipicioasă, cu spume. Într-o clipită, se reped unii spre alții, gesticulând epileptic din mâini și căutând să-i sfâșie cu ghearele pe semeni. Dar la mirosul fetid al propriei cărni, năvala încetează. Cu același ritm abject, se îmbulzesc spre marginea dealului, călcându-se în picioare, plonjând imposibil de famelici în pădure. E trecut de miezul nopții. Răcnetele impetuoase o confirmă. Sub clar de lună mișună acum turma morților însetați de viață și chinuiți de agonia sufletului. Dincolo de această imaginea meschină, pășește ultimul din grup, înfășurat în aceeași piele cafenie, însângerată și lipsită de păr. Membrele flutură pe lângă corpul firav ce se mișcă mecanic, într-un ritm impus. Aspectul său copilăresc îndepărtează însă cu ușurință voalul modelat de alura serioasă cu care își deplasează trupul, în interiorul căruia respiră stins sufletul încătușat al unui băiețel uitat de lume.
      Cerul răcnește de durere, pântecul fiindu-i sfâșiat de către stropii nemiloși care se-ntrec în viteză cu turma celor morți, ajunsă acum la poalele dealului. Rânjete demonice se târăsc înspre pădure. Brațele copacilor se încrucișează, intuind venirea primejdioasă a strigoilor, dar scutul se destramă fulgerător sub ghearele năvalnice. Mânați de propriile intenții triviale, cei din turmă îl părăsesc pe prunc și pășesc spre străfundurile rodnice ale naturii. Strigoiul cel codaș pășește neschimbat, apucând-o pe alt drum. De data aceasta, codrul reacționează diferit, întâmpinându-l cu foșnet calm de frunze și cu crengi ce se apleacă  pașnic spre sol.
      Pasul își pierde treptat din vehemență, devine mai lin, oferindu-i timp pentru a savura mozaicul grupărilor florale. Mâinile se reped impulsiv spre petale, căutând să le simtă atingerea. Pe piele își poartă propriul suflet vopsit în negru, blestemat să ofilească și să distrugă. Din vârful murdar al degetelor i se prelinge un strop de sânge care împrăștie moarte, sufocând tulpina plantei inocente. Brusc, o tristețe cruntă îi parazitează trupul, aplecându-i capul și gârbovindu-i spatele deteriorat. Înaintează în continuare, însă privirea i se prăbușește resemnată în pământ.
      În apropiere, răsună glasul îndurerat al unei căprioare pironite sub povara cumplită a animalului anihilat de turmă. Sunetul ajunge și la urechile copilului, care pornește curios în căutarea lui. Momentul întâlnirii e tensionat: se privesc mut, analizându-și reticenți trăsăturile complet opuse. Blana cărămizie îi îmbracă trupul sublim, dominat de ochii întunecați și feminini care urmăresc atent mișcările strigoiului. Timpul pare că stă pe loc, secundele se preling molatic pe pereții clepsidrei nocturne. Murmurul suferind al căprioarei încetează brusc, concentrându-se pe silueta enigmatică și dând uitării cadavrul care o ține încătușată pe pământ. Aproape instantaneu, strigoiul își întinde mâna palidă înspre aceasta, dar cu aceeași repeziciune ezită săvârșirea actului tragic. În schimb, înhață trupul inert de grumaz, preschimbându-l într-o cenușă deasă. Căprioara tresare, se agită,  îndepărtându-se cu câțiva pași de salvator. Apoi, cu un gest total nefiresc își adăpostește capul lângă pieptul putred al strigoiului, sacrificându-și pe vecie libertatea. Brațele băiatului rămân paralizate în aer, însă în ultimele sale clipe, ea îi acceptă întregul trup, împreunându-i degetele aspre și așezându-le tandru deasupra propriei coroane regale.
      Cântecul cocoșilor trezește pădurea, aprinzând scânteia dimineții care o vreme fusese stinsă. Razele glorioase împânzesc întregul spațiu, alunecând ludic printre ramuri și înviorând vocea faunei letargice. Jocul agitat al ploii s-a sfârșit, iar în jurul vârfului de deal nu se mai zăresc aceiași nori întunecați. Totul e acum o imensă întindere azurie. Cimitirul a dispărut ca prin magie, iar în locul său respiră ritmic un tei întinerit, al cărui chip a revenit la forma vie din trecut. Strigoiul, el singur, a rămas la fel, însă doar pentru o clipă, căci lumina arzătoare a soarelui îi va reda în curând libertatea primordială, prefăcându-l și pe acesta în cenușă.