To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Laura-Corina Miron a câștigat Premiul I la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a. O felicităm și te invităm să-i citești o altă lucrare.

Adio, Belvedere!

Îl contemplu în timp ce-mi vorbește fără să îmi închid urechile la ceea ce spune. Perorația lui încâlcită stilistic și logic, și, suspectez, voit din vârful condeiului, susținută de el cu scopul precis de a amâna momentul punctului pe i, îmi ține atenția trează chiar în ciuda intenției sale: Este important să îi prind fiecare cuvințel, poate îi scapă ceva important ce voi prinde din aer ca pelicanul. Nu există amenințare din partea acestui individ care este nevoit să îmi acorde unul dintre cele mai consistente sprijine. Sprijin ce mie-mi va confirma o viață de acum înainte, iar lui, i-o va curma. Nu are încotro. Își aruncă înainte buzduganul vorbelor ca un eseu de intimidare a realității. Nu mai e demult zmeu. Îi este greu să pună orice fel de punct, darămite pe cel conclusiv, în relatarea, confesiunea și promisiunea - cei trei pași ai filozofiei pragmatice a grupării noastre - ce va fi fost – când se va îndura să o încheie – această prezentare dramatică de sine, o renunțare de sine, până la urmă, a vieții și a bătrâneții sale în favoarea tinereții mele. Trebuie să îmi predea ștafeta și nu este pregătit deși măcar discursul final și l-a conturat. Acum hașurează, nuanțează pe baza acelui contur, se uimește pe sine în unele afirmații și mici concluzii, apar semne ale mirării și hotărârii în fraze unde ar fi dat mai bine o curbă ușoară, un compromis.

Îl ascult și, pe tăcute, îl descos, deduc din cârâielile nesigure gramatical și semantic de acum tânărul expansiv ce era odată, îl văd căscând ochii aiurea, ba spre clanța ușii de la intrare – cred că va încerca să o folosească ca ieșire bruscă, știm amândoi că nu are scăpare -, ba spre vreun întrerupător inutil acum, în lumina stupefiantă a acestei amiezi caniculare de iulie. Câte o expresie prețioasă culeasă din limbi străine îi cutremură ridurile încălecate inestetic împrejurul gurii și văd, întemnițat de-acum pentru totdeauna îndărătul pielițelor sale bătrânești, un bărbat în floarea vârstei trăindu-și eterna virilitate zi după seară după zi. Închis în vagonul trecutului, iar locomotiva l-a părăsit demult, la drum cu alte vagoane. Temnița ce îl va păstra mort în pântecele ei va rugini neștiută prin pustietăți, ca atâtea cadavre pe care el le-a răspândit de-a lungul a zeci de ani pe sub suprafețe arate și pe fundul atâtor vâlcele și prăpăstii – iar acești uciși îmi apar romanțați, carne sfâșiată de colți bestiali, schelete devorate de intemperii, prafuri legănate pe veci de anotimpuri. Le cânt uneori romanțe, sper să le ajute sufletelor șonticăind prin purgatorii neștiute. 

În ultima clipă de conștiență, morții noștri își înțeleg soarta și își înghit orice pretenție de umanitate –reduși la fizicul anihilat, iar sufletul le-a fost atât de îmbibat de mizeria acțiunilor din timpul vieții, încât îl expulzează ca pe o flegmă la ultima suflare. Spiritul s-a retras demult din dinamica acestor traiectorii unde viața este carne automată. Tot vorbește. Mișcările corespondente ale gurii învârt pale de aer stătut în jurul trupului său pe alocuri încă vertical, încă mobil dar tot mai rigid, iar pielea flască de pe gât i se încrețește când și când, ca și cum l-ar trage curentul acestor ultime brize ale morții. Dare-ar Domnul pentru el să îi fie răcoare la ultima suflare! Încrâncenarea autoconservării sale mă duce cu gândul la unii poeți venerați care, la vârsta scofâlceniei, au plusat pentru o tinerețe nouă alături de o veselă floare de cireș. Și ei, și el își demască slăbiciunea ultimă, de neiertat, de necâștigat. Îi este ciudă pe mine, pe viața care se regenerează neîncetat în natură, pe toți bărbații tineri ce-i venim din urmă. El, linear, pe terminate și neregenerabil, se apropie de ultimele cele mai subțiri unități rămase. Dacă i-aș da mâna și m-aș uita în ochii lui, dacă i-aș da mâna iar cu cealaltă l-aș bate frățește pe umăr, aș sta apoi cine știe câte minute în șir cu un bătrân hohotind pe umărul sacoului meu din satin verde-închis. Altul este planul meu pentru el. Am cravata roz. Trag dublu din țigară, rețin jar luminos în piept, să-mi fumigeneze toate căile aerului, nu dau drumul, mai trag o dată. Un pic de fum îmi iese pe nas, involuntar.

„Nichts muss man, nur sterben muss man“. Acesta rămâne, în ciuda religiilor, politicilor și iubirii, un fapt deocamdată necontestat, cel puțin pentru publicul larg. Pentru mine este o onoare și un act la fel de natural precum îmi respiră metabolismul în mine omorul pe care îl voi comite asupra omului care mi-a inspirat destul respect, destulă teamă încât să declanșeze și să modeleze maturizarea trupului și minții noului conducător suprem. Doar mie îmi poate reveni această sarcină glorioasă și, dacă nu i-ar tremura bărbia, aș crede că resimte la fel de solemn ca mine apropierea acestor clipe ritualice. Îi este însă frică, ceea îmi întărește siguranța propriei mele importanțe. Cu atât mai mult trebuie sfârșită o demnitate care se îndoiește de propriu-i soclu.

Horcăie cât îmi ia să îi curm nefericirea prelungită care i-a fost viața din ultimii ani. Pare surprins că moare. Mulți mor cu uimire în ochi. Se compara cu ce admira el mai mult, profesori, cercetători, eroi cântați de istorie și credea că se bucură de roadele muncii sale. Credea că a muncit, eu spun că a distrus, credea că faptele sale au produs roade pentru viitor, eu spun că tot ce a avut, a furat deci roadele-i sunt furtișaguri și sunt otrăvite. Oricum, în ultima vreme, i-au furat chiar lui totul de sub nas, l-au hrănit cu lingurița de bebeluși, cu miere falsificată. Miere îndulcită! Cum s-ar zice. Cred că așa lucrează poeții, prin ca și cum și ca și când. Trecutul nu mi-l voi recunoaște nici mie însămi, nici măcar cu vocea în gând, d-apoi în scris! Revenind la poetul din mine, bătrânul a interpretat dulceața intensă drept răsplată înmulțită, cuvenită lui. Trebuie să știi cine ești și ce ți se cuvine, până la sfârșit. Lungul nasului i-a umbrit văzul, eu voi ști mai bine. Îl disprețuiesc întrucâtva dar sunt binevoitor. Sfârșitul îi este rapid. Celebrez solitar.

Opresc mașina după a cincea serpentină, la două sute de metri altitudine deasupra orașului din depresiunea montană pe care îl părăsesc acum pentru totdeauna. Îl privesc de la Belvedere. Cu mâinile la spate mă aplec în față, cum am văzut odată un păsăroi-dirijor într-o carte de copii. Cuprind, ca întotdeauna, dintr-o singură privire mai largă decât tot orașul, limitele așezării acesteia umane de la picioarele mele, a cărei estetică formată din vechile clădiri așezate cuminte în geometria curbată și intersectată a străzilor și din pitoreasca geografie înconjurătorare o știu așa din copilărie. Evenimentele ultimelor zile rămân suspendate pentru viitoare rumegări, decizii, regrete. Intermezzo. Privesc spre oraș cu ochii umezi și calzi ai copilului scos de părinți în oricare din acele excursii repetitive cu mașina când mă regăseam din nou și din nou pe băncuța vreunui popas de pe serpentine, legănându-mă între mândrie și sentimentul de micime față de orașul meu cu tradiție, plin de mine că, fie el orașul cât de vechi, eu îl pot observa, admira, bârfi dintr-o poziție superioară.

Ca în orice punct de Belvedere, și azi, când propria-mi copilărie îmi pare un basm poate veritabil, poate un cumul pestriț de paragrafe ale altor basme pe care le-am auzit și mi s-au potrivit și mie, mi se oferă o băncuță solitară pe muchia dealului ce o ia vertiginos de-a dura-n jos, la picioarele mele, fără măcar un simbolic vârf de lemn înfipt drept avertisment cutezătorului sau neatentului.

Retrăiesc în stomac senzația imaginată pe atunci de alunecare accidentală și berbeleac în josul pantei abrupte, cu smocuri de iarbă, pământ bulgăros și arbuști aricioși până jos, unde aș fi ajuns mereu ori fărâmițe, îmi imaginam, ori aș fi aterizat perfect, cu un zvelt salt de gimnastă ajunsă victorioasă la sfârșitul numărului. Inima îmi bate în stomac. Științific, pulsul. Bate darabana ca nebunul și în tălpi, la nevoie, acest puls. Cu dedicație urgentă din partea inimii: “Fugi!”

Nostalgiind, nu mă lasă inima să arunc chiștocul în gol, așa că îl așez cu grijă pe speteaza băncii, ignor cu dispreț coșul de gunoi inutil pentru unul ca mine, urc la volan, claxonez în gol de câteva ori, împroșc fonic răcoroasa, sfidătoarea goliciune a șoselei la orele patru ale dimineții. Îmi avânt mașina într-un rulaj lin înspre răsăritul care se înfățișează deocamdată ca un gri cețos de-a lungul orizontului.