To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Adriana Marina Lozinschi participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a din Mangalia, Județul Constanța, România și are 70 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

        Uimitoarele splendori ale mării

	Luna lui brumar este un tunel de basm care face trecerea de la farmecul de aur și chihlimbar al toamnei spre tainele ascunse ale anotimpului rece.
	Cu tot frigul și întunericul care pun stăpânire pe spațiul nostru de trai, noi dorințe și noi speranțe luminoase ne pătrund în suflet.
	Lungile seri de toamnă târzie au darul de a ne lăsa în voia visării. Chiar dacă soarele răsare mai târziu și apune grăbit prea devreme, perioada aceasta din an aduce cu sine surprize dintre cele mai plăcute.
	Misterele ascunse ale adâncurilor mării incită imaginația și închipuirile. Tresar când îmi dau seama cu emoție, că însuși Eminescu îmi șoptește la ureche: „Ce e val, ca valul trece”. Mă las învăluită de melancolie, iar nostalgia amintirilor se trezește din amorțire și totul devine dintr-odată viu, colorat, dinamic și răsunător.
	Cine consideră că noiembrie este cenușiu și fad, greșește. Tandrețea, ca un năstrușnic bumerang se întoarce în locul din care a plecat, cu noi valențe sufletești inefabile.
	Dacă în miezul verii, în luna lui cuptor, când toată lumea se aștepta la o vară perfectă, cu soare și plajă, cu întreg alaiul de bucurii estivale, - apa mării – era incredibil de rece, și nu numai o zi sau două, ci săptămâni la rând...ce să mai spunem despre furtuna de nisip care mătura totul în cale, de nu mai știam dacă era zi, sau noapte.
	Sfârșitul toamnei este întocmai ca o scenă în așteptarea continuării spectacolului. Curând va bate gongul, ca un clopot grav de catedrală, care prevestește ceva nou, nemaiauzit și nemaiîntâlnit.
	Marea Neagră, marea noastră, abia acum își dezvăluie adevărata sa esență. Furtuna care s-a produs în aceste zile de noiembrie depășește cu mult orice închipuire. Se spune că de peste o sută de ani nu a mai fost așa ceva.
	Vântul puternic a înfuriat marea, a răvășit-o și a adus-o într-o stare de agitație maximă, de dimensiuni fabuloase, mult peste așteptările noastre.
	Pe cât de masculin și ferm este oceanul, cu talazurile sale imense, acesta rămâne banal și neinteresant, în timp ce marea, atât de feminină, este cu adevărat surprinzătoare și provocatoare. Te atrage și te respinge în egală măsură. Te cheamă și te doboară, așteptând să te ridici. 
	Fiecare val poartă cu sine o poveste. Se naște, crește, se face și mai mare, apoi se sparge și dispare, risipindu-se în spumă și în adevărate fântâni arteziene de stropi jucăuși.
	Legănarea valurilor își are propria sa muzicalitate și propriul ritm. Spectacolul mării înspumate și învolburate, care parcă fierbe, impresionează puternic chiar și pe cei care de obicei nu observă decât prea puțin din ceea ce se petrece în jurul lor.
	Deși adesea este liniștită și calmă, ca o oglindă în nemișcarea sa tăcută și maiestuoasă, marea poate fi agresivă și tăioasă, extrem de periculoasă și chiar ucigătoare.
	Șuieratul vântului pălește în fața vuietului mării și nu este nicicum exagerată comparația cu un muget de animal chinuit.
	Valurile imense înlănțuite într-un dans de-a dreptul diabolic dau impresia că se tot ridică, se tot înalță spre cer, de parcă marea nu ar mai avea loc pe pământ, ci ar vrea să ocupe și bolta cerească.
	Misterioasă, stranie și capricioasă, marea cu ochi verzi își unduiește ademenitor șoldurile de valuri într-o baie de spumă amețitoare ca o șampanie franțuzească și tocmai când dă impresia că se liniștește, cu o forță uriașă zvâcnește și se aruncă în înalturi.
	Cerul și pământul, apa mării și vântul sunt încleștate într-o luptă a uriașilor,  amestecându-se și îmbrățișându-se, rostogolindu-se în neștire. Dușmănia și ura se preschimbă în blândețe și eleganță. Nimic din toate acestea nu este urât, sau neplăcut.
	În întinderea de plumb topit, valurile care tot vin unele după altele, parcă din ce în ce mai mari și mai amenințătoare, lovesc cu putere digurile și faleza, mușcă din țărm și se zbat răsucindu-se pe toate părțile.
	Lumina și întunericul, mișcarea și stagnarea, viața și moartea, speranța și resemnarea într-o încleștare demențială sunt precum ropotul copitelor unei herghelii cerești care galopează printre nori, între cer și pământ, pe linia nevăzută a orizontului.
	În fierberea sa, marea emană aburi ca și nările cailor, iar muntele de stropi aruncați arată ca o năframă subțire de ceață alburie. Albastrul e verde, sau verdele a devenit albastru. Nu se mai știe. De fapt predomină culori în nuanțe de maro, argintiu și bleumarin.
	Acest spectacol aproape ireal demonstrează încă o dată că splendorile mării, etalate uneori cu generozitate, alteori cu zgârcenie,  în orice anotimp, sunt și rămân unice, fantastice și memorabile.