To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Alexandra Florina Zamfir participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 36 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

I.
E o noapte tăcută în fereastră.
În trupul meu, viețile dorm.	
eu caut continuu pijmaua noastră,
croită diform.

Mi-amintesc că o lăsasem afară 
pe prispa ruptă de vreme,
Ori poate pe o treaptă literară 
de prin poeme.

Mai știi, în universul cu ploaie,
cum crescuse mărul la geam?
priveam la el cu văpaie, 
în timp ce-ți scriam;

Iar tu veneai purtând peste brațe 
pijamaua mea de bumbac
ne afundam amândoi printre ațe
să țesem un ac...

Să țesem un ac, să țesem o lume
în pijamaua de vise
un alt univers, care să ne îngâne 
portaluri deschise.

E o noapte tăcută în fereastră.
În trupul meu, viețile dorm.
Eu caut buimacă pijamaua noastră 
moartă în somn.
 
 
II.
M-am rupt de cele sfinte o secundă:
să trăiesc o crimă cu desăvârșire!
Trupul gălbejit, fără să mai respire
încerca prin gânduri să îmi mai pătrundă.

Eram dornică de această 'nsâgerare
să simt durerea în pieptul meu cum strigă 
iar eu s-o las, să simt cum se încovrigă 
în zâmbetele mele funerare!

Nu m-am gândit că poate în pustiul,
resimțit după tăcerea sugrumată,
vor năvăli în secunda izolată 
atâția pastori cărându-mi toți sicriul.

Nu m-am gândit și fără îngăduire,
încununam această alegorie,
făcând un nod ca într-o căsătorie!

Cât râdeam văzând cum mă străpunge,
lacrima prin verdele pălit 
al ochiului, crezând că a murit
și picura din inimă cu sânge!
Cât râdeam de trupul amorțit 
legat cu gândul, pesemne să nu doară 
rana toată, ce il înfășoară 
ca lama celui mai tăios cuțit!

Iar voi, cum mă priveați în neștiință 
plângând la capul meu ca la un mort!
E așa de dulce sângele ce-l port
și lacrima ce-mi varsă suferință!

Și aș mai trăi o viață, să mă jefuiesc 
de toată dragostea ce o port în mine,
căci nu există emoții mai divine
precum această crimă în care te iubesc!
 

III.
Am visat că adormisem printr-o moarte 
o moarte sfâșiată de un ciob...
Prin el: lumina zgâria cu vântul 
reflexia ochiului petrecut de corb...

Am visat apoi că mă trezisem...
În jurul meu manunchi de cioburi sparte,
îmi peticeau rana în care îmi răcisem
sângele închegat mirosind a lapte.

Ce vis dement în astă zi cu soare...
Pare că și noaptea stă ascunsă-n prag
să mi se întoarcă în origini trupul
împrăștiat prin timpul strâns în cheag.

Ce vis absent, în somnul de odihnă,
Parcă aș trece dintr-o moarte-n alta,
botezată în firimituri de pâine 
de untdelemn, de vin și de tămâie 

doar să mă trezesc din visul unui câine…