To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Alexandru Munteanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Lazu, Județul Constanța, România și are 29 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

        Ultimul păzitor, întâiul mântuitor 

	Când privi în urmă, orașul era tot acolo.
	Părea mai mic, ce-i drept, de aici de pe colină, și poate mai sfios, dar la fel de trist și urâcios ca-ntotdeauna. Dacă privea la stânga, putea vedea furnalele care tușeau un fum greu ce ajungea până la Dumnezeu. Dacă privea la dreapta, putea zări uzina ce fulgera electric ca norii în furtună. Dacă privea oriunde, tractoare ridicau vârtej de glod și oameni dispăreau în vârtej de glod. Dacă strângea din ochi, putea simți duhoarea întregului oraș, iar în acea duhoare, neclar, duhoarea casei sale. Simțea sudoarea tatei, simțea magiunul mamei. Simțea tămâia bunicii și țărâna bunelului. Dacă mijea din ochi, i-ar fi putut vedea, acolo jos pe străzi, probabil, căutându-l. Un tremur de năzbâtie și un fior de milă îl gâdilară laolaltă. Trase aer în piept, adânc, așa ar face un bărbat, și trase din greșeală și mirozna de magiun care i se avântă vijelios în nas, o luă la goană prin gâtlej până în piept, zăbovi o clipă, apoi făcu cale întoarsă, dar nu mai ieși pe unde era firesc, ci se strecură în tărtăcuță unde însufleți chipul Mamei și aprinse glasul Mamei. Iar ești pus pe ștrengărie, pui de lele, pui de lele! Îmi pare rău, Mama, da doar ce am plecat. Da nu te necăji, căci am mătania la mână. Când auzi maica, glasul ei se prefăcu într-o încuviințare. Și uite, nu sunt singur, sunt cu Catinca, fetița cu bonetă roșie, fetița cu o mie de cântece, fetița cu bujori la urechi, fetița cu panerul de mere, fetița cu zâmbete de primăvară. Obrajii i se făcură roșii ca racul, apoi roșii ca macul. Maica zâmbi tăcută.
	Când fetița îl trase mai zdravăn de mână, chipul Mamei dispăru în adâncul orașului, apoi orașul dispăru. 
	- Mai repede viteazule, că iar s-or necăji ai tăi că nu le-ai dat de știre.
	Palma fetei era atât de caldă, încât nu i-ar mai fi dat drumul niciodată. Îi plăcea să îl țină de mână, mâna cu care strângea mere în panerul de nuiele și care răspândea parfum de mere coapte. Așa-l ținea de mână și a sa Mamă, când îl ducea pe drum la școală, și tot așa bunica, când îl trăgea spre rugăciune duminica. Dar Catinca nu-i nici Mama, nici bunica, iar acum sosise clipa să-i arate cât este de viteaz, așa ca Prâslea viteazul. Știa că astfel nu avea s-o piardă niciodată.
	- Ai mei nu fac necaz când nu le dau de știre. Mă știu ca pe bărbat în casă când tata nu-i acasă. 
	- Cine ți-a spus ție una ca asta?
	- Mama!
	Când privi înainte, drumul de piatră se prefăcea în drum de țărână, iar el știa că acolo începe pădurea. Când drumul de piatră se preface în drum de țărână, acolo începe pădurea, își aminti vorbele bunicii. Acolo, în pădure se regăseau poveștile bunicii, iar în povești doar vrajă, și duhuri și pitici, și spiriduși și iele, și chiar și-o zgripțuroaică. Dar mai presus de toate, trăia un vrăjitor care trăia în toate poveștile, acolo în pădure, căci așa spunea bunica. Și cum spunea, pe dată, buzele bătrâne începeau a tremura și-o lacrimă pe față cobora. Bunico, vezi că ți-a sărit o lacrimă din ochi. Se repezi s-o prindă și s-o bage la loc. Uite, încă una. Uite-o, pe buboiul de pe nas. Ce să-i fac, ghidușule, așa e la bătrâni. Când ochii îmbătrânesc, încep să se topească. Ca o lumânare? Ca o lumânare. Atunci s-a hotărât că nu ar vrea să devină bătrân vreodată. Cum ar mai fi putut s-o vadă pe Catinca, dacă ochii se topesc.
	- Poate-a zis și ea așa, să nu te necăjească. Poate-i numa o minciună.
	Vocea jucăușă a fetiței i se strecură în urechi.
	- Ce minciună?
	- Asta. Că ești bărbatul casei. Cinstit îți zic că n-am văzut așa bărbat să-l tragă de mână o fetiță.
	- Tu cauți tărăboi, Catinca lui Cernat.
	- Ei, zic și eu așa.
	- Mai bine nu mai zici, că dacă zici, cinstit îți zic c-aici te las, și tot cinstit că nu ai minte să te-ntorci.
	- Nu mai zic.
	- Bine.
	Fetița zâmbi pe înfundate și privi într-o parte.
	- Și totuși...
	- Ce?
	- ... poate-i numa o minciună.
	Dar cum să fie o minciună, căci Mama nu l-ar fi mințit niciodată. Mama nu m-a mințit niciodată. Nu știa el multe, dar asta știa sigur. Și tocmai pentru că știa sigur, un tremur i se furișă în ghetuțe și se cățără cu obrăznicie prin nădragi, în vreme ce drumul de țărână venea mai aproape. Pădurea. Pădurea Mamei era altfel decât pădurea bunicii. Vorbea despre ea rar, și numai în șoaptă, lângă icoana Maicii și numai acolo, de parcă pădurea i-ar fi putut auzi vorbele. Pădurea  Mamei începea mai devreme, acolo unde drumul de asfalt se prefăcea în drum de piatră	 și nicicum acolo unde drumul de piatră se prefăcea în drum de țărână. Pădurea mamei începea acolo unde se sfârșea asfaltul și înăuntru nu era nicio fărâmă de vrajă. Înăuntru nu erau decât frică și lucruri nepământești, căci acolo trăia Necuratul. Mamă, dar Necuratul locuiește acolo sub pământ, acolo în adâncuri. Așa e fiule, așa-i. Dar foame este pe oriunde, foame este orișicui. De-aia, la căderea nopții, iese ăsta din adâncuri ca o cârtiță-n pădure, și cutreieră pădurea ca să-și potolească foamea. Mamă, dar eu nu merg noaptea-n toiul beznei, eu merg ziua pe lumină. Așa e fiule, așa-i. Dar pământul e spurcat și aduce necaz mare. Și apoi, pe timpul zilei, e umblat de multe fiare. Pădurea Mamei n-avea duhuri și pitici, și nici spiriduși și iele, ci avea haite de șoareci, șerpi, păianjeni, lupi și râși, iar mai mare peste toate, o fiară din timpuri străvechi, căci așa o știa. Ursul. Cât de străvechi, Mamă? Dinainte să îmi cadă dintele din față? Dinainte să mă lase barza-n cuibu ală sus din nuc? Dinainte! Ursul Mamei trăgea două răgete în văzduh de lua înfățișare omenească, apoi cobora în oraș ca negustor de ierburi rare. Nimeni nu îl bănuia, nimeni nu îl iscodea cu privirea, și când nimeni nu-l privea, înhăța dintr-o smucire pe copiii din oraș și îi îndesa grămadă în traista lui cu ierburi rare. Doar atunci când traista veche, duduia de-atâta pradă, uneori era zărit, negustorul, târâindu-și traista grea, sus spre culmile pădurii. Maica făcea cruce sfântă și grăia cu glasul grav. Stai departe de pădure, că bătrâna s-a smintit. Nu e vrajă înăuntru, și nici spiriduși și iele. Astea sunt pentru copii, iar tu ești bărbat de-acuma. Tăcea apoi, iar cruce sfântă și îl săruta pe frunte. Ursul bătrânei ăleia smintite, sau mai degrabă bunica, după cum o știa el, nu era nici fiară și nici nu devora copii. Aducea mai aproape cu un câine durduliu ce se înfrupta adesea, doar cu zmeură și miere. Mai avea și vreun festin, undeori, dar nu prea des, unde mai prindea un pește, știi, bucate de festin. Și, zicea, la urma urmei, noi mâncăm mai mult ca el, noi mâncăm toată mâncarea pământului și nici pe-aia toată. Da, da el e tot mai durduliu ca noi. Este, că așa trebuie să fie, căci el este păzitorul pădurii, el păzește vraja, și spiriduși și iele, că de n-ar fi el, nici vrajă n-ar mai fi, și nici povești, iar asta-i cel mai trist din toate. 
	- Și unde șade el, mă rog? După copacul ăsta, după copacul ăla? Că din câte îmi dau eu seama, astăzi nu-i la datorie.
	Bunica se clătină preț de o clipă, apoi îi spuse. De-aici știi drumul, ghidușule. De-aici începe povestea. Acum, depinde doar de tine, mai departe cum o spui. Bunica îl sărută pe frunte de rămas bun și se făcu nevăzută într-o văgăună. 
	- Am trecut deja. Ne-a însemnat numele la intrare, căci așa face el. Doar e păzitorul pădurii. 
	- Mie nu mi l-a însemnat. Nici nu știe cum mă cheamă.
	- Fii sigură că știe, altfel nu te-ar fi lăsat să intri.