To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Alina-Maria Bregar participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Galda de Sus, Județul Alba, România și are 19 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Nostalgie
-  în amintirea fratelui meu  -

Doi ochi – gingași, adânci și luminoși –
ca murele târzii,
din rama veche mă privesc
și parcă-mi spun,
cu glasul stins al unei seri de toamnă,
cât mă iubesc.

Când fața mi se stinge-ntr-o lumină
palidă,
iar sufletul, tăcut, se frânge-n sine,
din ochiul drept,
un strop de cer coboară-n jos –
și curge,
prin sticla rece,
până-n marginea tăcerii.

Îți simt absența, frățior –
și-n inima-mi
se naște-un dor atât de greu
că-n brațe te-aș fi prins o clipă
doar,
să simt parfumul raiului
și să te sălășluiești în mine,
nevăzut și viu.

Dar tu, din zarea stelelor,
mă veghezi –
cu credință, cu dragoste, cu rugăciune;
copil cu chip de înger,
te rog, nu mă uita,
nici nu-mi lua
acea fierbinte rugă 
ce mă ține ancorată
în frântura de veac,
când duhul tău neadormit creștea-n 
adâncul ființei mele
ca o ramură de cer.

Căci eu,
întotdeauna,
te port în gând, în vers,
în vis –
ca pe-o ofrandă.
Brunetul mic și dulce
în cântu-mi către-nalturi
va fi ecou celest.

În amintirea mea
mereu
vei dăinui,
iubite înger nobil –
etern,
te voi iubi!


Bilet doar dus

Și iată că azi am reușit, te-am dat uitării…
Din minte și din trup te-ai dus și ai lăsat 
Un gust amar, însă, acum pot iar,
Pot iar zâmbi, căci dorul nu m-a mai legat.

Am lăsat-o în gara tăcerii
Pe ființa ce te visa.
O rochie albastră pe trup i se frângea
Și strâns în palmă un bilet ținea.

Am strâns-o la piept, pe frunte am sărutat-o
Și am urcat-o într-un vagon cu uși gri.
A fost o despărțire grea, dar am lăsat-o
Să plece, să se piardă în văzduhurile cenușii.

Ochii senini acum erau în lacrimi,
Drumul la mână nu voia să-mi dea;
Atunci i-am spus: „frumoasa mea, doar du-te…
Nu mai veni în veci la ușa mea!”

Atunci, de lipsa ta de dor învinsă, a plecat;
S-a dus fără să mai privească-n urmă.
În ale lunii brațe reci refugiu a căutat,
Crezând că suferința poate-i curmă.

Doar fața străvezie 
mi-a mai rămas imprimată 
pe retină, căci ultima secvență 
a fost imaginea unui trup zvelt,
a cărui umbră 
tremura slăbită 
după o dură lecție 
și care ținea 
în mână 
un bilet către o singură direcție…

Dacă dorul în inimă cândva te va lovi,
De în mijlocul nopții la ea te vei gândi,
Caut-o, te rog, pe peronul durerii –
Căci eu azi am reușit, te-am dat de tot uitării…


Reveria unei emanări

În văzduhul senin al amurgului vast,
Natura tresare, pulsează-n contrast,
Un melanj de culori ce panorama inundă,
O simfonie cromatică ce privirea-mi încântă.

Între frunzele dese și susurul suav al râului,
În liniștea adâncă, vie, a codrului,
Simt prezența ta - o siluetă, un vis de lumină,
Muză eternă, ivită dintr-o amintire senină.

Ești vântul nocturn ce trece-n visare,
Umbra ce fuge și-n zare dispare,
Emană din tine un amalgam de inspirație pură, 
Ce-mi învăluie gândul, în formă și aură.

Îmi răsare în minte un colț de eden,
Unde tu, sursă originară, ești mit și refren, 
În metamorfoza ideii, în geneza cuvântului,
În șoapta ce leagă tăcerea de taina cântului.

O iubire uitată, profundă, astrală,
Se aprinde… încet, sfioasă, ireală;
Căci ești mai mult decât visul ce vine –
Ești focul ce mistuie dorința din mine.

Astfel, în iluzia tăcută mă cufund,
Purtată de-al clipelor tremur blând.
Și-n fiecare scânteie, în fiecare fărâmă de lumină,
Te regăsesc grațioasă, muza mea divină...

Așa cum stelele ating infinitul ceresc,
Mă-nchin și eu, cu umilință, să te slujesc.
Căci în tine se-adună iubirea, parfumul, culoarea,
Ce-mi transcend spiritul, îmi aprind chemarea.