To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Amalia Ioachim participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Ploiești, România și are 25 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Irealitate temporară

     Mă cufundasem în atemporal, eram asemenea unui monument strașnic ce nu se pierde odată cu timpul, venele-mi deveneau iederă în jurul său, toate morfemele, alomorfele, mi se plimbau fără sens prin minte, doar de el mă mai puteam agăța, doar pe el îl privesc în timp ce se scufundă cu mine și prin mine în inexistent și eram parcă striviți de realitate odată ce ceasul suna de fiecare dată când ajungeam la punctul culminant, și am ieșit din fantezia mea, din fantezia lui, fără ca măcar să atingem acea plăcere exacerbată de carnal. De fiecare dată același lucru. Mereu. Și mereu. Și mereu... poate că de fapt murisem și eram prinși în iadul pe care l-am creat cu mâna noastră. Să fie chiar atât de greșit ceea ce făceam? Să fie greșită iubirea? Nu... nu e iubire, e doar o iluzie, imagine a unei lipitori infecte ce suge sufletele celor nevinovați, ce îmi suge vlaga, lăsându-mă să mă întreb de fiecare dată dacă ceea ce trăiesc e vis sau realitate.
     Mă trezesc deodată cu mâna pe ceasul deșteptător. Iar am avut acel coșmar, însă de fiecare dată când adorm, devine din ce în ce mai palpabil lăsându-mi pulpele să tremure de extaz și frică. Trebuie să îmi predau proiectele la termen însă nu îmi vine nimic în minte despre ce aș putea scrie. Toată literatura pare o glumă proastă ce îmi înghite creierul puțin câte puțin, desfăcându-mi cu grijă încrețiturile din interioriul craniului, lăsându-mi ventriculii supți și plexul coroid umflat. Mă pierd printre povești de dragoste și eroi înfrânți și reînviați de iubitele lor pygmaliene. Exasperez. O iau de la capăt. Nu îmi iese dulcele-amar din minte. Cine să fie acel om din mintea mea? Simt că nu l-am cunoscut și totuși îl cunosc de-o viață, nu i-am văzut niciodată fața decât înfățisându-se ca un stejar triumfal cu trupul meu încolăcindu-se în jurul său, sărutându-l și lăsându-l să vrea mai mult, și mai mult, ca în final să nu se întâmple absolut nimic grandios, nici măcar banal, sfârșitul apoteotic întârzie, imaginația mea nu vrea să ajungă acolo sau mai rău, să depășească limita, să treacă de granița irealului și să pășească în real. Să fie un simulacru personal? Posibil. 
     Îmi fac o cafea pe care o plasez meticulos pe măsuța de sticlă verzuie de pe balcon și privesc timp de câteva minute cum aburul iese din ea și se ridică, asemenea unei fantasme ce vrea să ajungă spre lumină însă se pierde, fiind condamnată la o eternitate pe Pământ. Să se reîncarneze? Cine știe? Cert este că iau o gură de cafea, sfârâi țigara între buzele-mi umezite și mă apuc de lucru. 
     Am rămas prinsă în fața mașinii de scris mai mult decât mă așteptam, până am încheiat istoria unei povestiri postmoderne disecându-i paginile, îndeplinind teroarea oricărei persoane ce se vrea autor, deja s-a lăsat întunericul și mă cuprinde aproape instantaneu teama de a mă mai culca. Să mă trezesc iar înainte de momentul exploziv în care bărbatul ce îmi invadează subconștientul vrea să termine cu mine și prin mine? Sau pot oare să simt viu acea înfiorare instinctuală? 
     Sunt pe balcon, îl văd cum se apropie trecând de porțile înalte de fier forjat, pășind grațios pe cărare. Am neglijeul deja lichefiat, străveziu și simt cum umerii mi se încordează privindu-l cum vine spre mine. Din fața lui ies lumini strălucitoare, multicolore, întruchipând o sută de curcubee, nelăsându-mă să-i văd trăsăturile pe care simt că deja le știu de-o veșnicie. Urcă treptele casei iar bătăile inimii mele se simt în gât, în urechi, în cap și se contopesc cu picăturile de ploaie ce se aud pe acoperișul casei. Mă întorc și îl văd cum se așează la birou. Îmi face semn să vin. Până acum nu i-am auzit decât respirația și sunetele suave din timpul semialipirii noastre. Pășesc temătoare în lumina lunii, razele feței i-au dispărut, însă tot nu reușesc să-l citesc. Ajung în fața biroului și îmi face semn din deget să iau o carte din biblioteca aflat lângă noi. Henry Miller. Autoritatea cu care mi-a arătat unde să așez cartea deja mă face să mă înfior de plăcere. O așez pe marginea biroului de parcă aș fi o victimă, de parcă întruchipez nevinovăția însăși, dar eu știu deja ce se va întâmpla, inocența gândurilor mele fiind pierdută încă de când încă se voia a fi prezentă. 
     Mă aplec ușor cu mâinile încă pe carte iar el îmi cuprinde coapsele în brațele lui puternice. Îmi întorc privirea către el și anatomic, tot torsul. Mă strânge și mai tare. Îmi pune mâna pe creștetul capului și își încleștează degetele în părul ce îmi care pe umeri, suvițele mele părând sfori ce nu-l mai lasă să plece niciodată. Cealaltă mână îi coboară ușor pe abdomenul meu. Îmi ridică hainele, îmi dă într-o parte bucata de material ce îmi acoperă intimitatea . Simt cum pe spate mi se plimbă mii de păienjeni negrii și veninoși și cum picioarele deja mi-au amorțit, rămănând înfipte în podea, de la venin. Începe să se strângă de mine cu toată forța lui și deja aud acele dulci sunete ale plăcerii sale. Am atacuri de înfiorare de fiecare dată când se joacă cu mine. Devine deja o bestie, instinctul animalic din el preluând controlul. Respirația i se accelerează iar eu simt că explodez în mii de bucăți. Mă desprind din el și din strâmsoarea lui și mă asez pe patul de lângă birou. Acum realizez că încă am cartea în mână. O ia și o aruncă în perete. Se aruncă în brațele mele ce devin ca iasomia în jurul său, se împinge iar cu toată forța lui. Mai mult, mai mult. Mai mulți păianjeni mi se urcă pe trup iar el îmi devinde deja muză. Acum mă aștept ca ceasul să sune, însă el întârzie. Se mai împinge o dată și simt cum se lipește și mai mult de mine. Acum este prima dată când îi pot privi chipul, încerc să-i dau cearșaful ce i-a căzut pe față la o parte după ce apogeul întâlnirii noastre    s-a stins, însă cineva bate la ușă.
     Este realitatea, iar m-am trezit, iar am ieșit din povara pe care o car după mine noapte de noapte. Lupt cu demonii mei de când mă știu, însă, părea să fie atât de aproape de mine adevărul, el însuși, gol-goluț și de neclintit, dar eu știu de fapt și cine este visul meu, și fantezia mea, și coșmarul meu, și moartea mea, și în jurul cui devin șarpele ispititor din grădina Edenului.