To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ana-Maria Chircea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Oradea, România și are 38 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Ora de aur pe Tamisa


     Când am ajuns în Windsor, la răsăritul soarelui, am coborât din maşină cu picioarele pe jumătate amorţite. Parcarea dintre castelul impunător, care se zărea peste acoperişurile adormite ale caselor, şi râul liniştit, abia trezit de lebedele cu puişori şi de raţele flămânde şi gălăgioase, era goală. Mi-am întins braţele somnoroase înspre infinit. Maşina colegei de muncă tocmai vira la stânga, ieşind din peisajul urban. În loc să mângâi cerul dimineţii, noros şi timid atins de zorii zilei, mi-am  dat seama că e posibil să îmi fi uitat paşaportul pe noptiera camerei de hotel. M-a găzduit o lună, însă nu m-a tras de mânecă la plecare. Cu iuţeala unei feline, mi-am vârât mâinile în buzunarele jachetei, cea care nu îmi spunea dacă e umed sau rece afară, ci dacă  mă agit, sau nu, degeaba. Nu era acolo. Începeam să simt până în măduva oaselor o neplăcere faţă de culoarea-i  adâncă, nici roşie, nici maro. Eram îmbrăcată într-un ardei guajillo, vişiniu ar spune unii, iar focul trebuia stins, înainte să lăcrimez. Am răscolit rucsacul din piele naturală, cel pe care am dat o căruţă de bani doar pentru a-mi impresiona colegele de birou, şi am îngheţat. Textura lui moale şi catifelată începea să mă indispună.
     - L-am uitat! mi-am reproşat, dezamăgită.
     După vreo cincisprezece minute de lămuriri la telefon, m-am liniştit. Îl voi recupera la noapte, de la recepţie, chiar înainte de a mă îndrepta înspre aeroport. Am răsuflat uşurată şi, peste coroanele copacilor, preformate, am zărit, limpezită de gânduri, steagul impunător, punctul meu de referinţă. 
     - Azi va fi o zi cu soare! mi-am şoptit, de data aceasta împăcată cu mine.
     Trecând pe lângă o gelaterie artizanală, mi-am promis că mă voi recompensa cu o aromă fină la întoarcere. Mi-am lăsat amprenta în biroul central al firmei, fiind lăudată de şeful şefilor, Diego Guererro. Înainte de a ateriza lângă León, adică la poarta casei, meritam un răsfăţ. M-am uitat la pantofii deja prăfuiţi şi am zâmbit. Curtea castelului va fi bătătorită de munca mea, la propriu. Pentru acest model am muncit puţin peste o lună. Plec acasă cu gândul de a-mi renova sufrageria. Bonusul a fost mai mult decât generos. 
     - Talpă flexibilă şi amortizare sporită! a strigat la uşa aeroportului, în loc de drum bun, şeful meu de acasă. 
     Întocmai am făcut, ba chiar mai mult, pentru că am o oarecare mândrie şi pasiune pentru munca depusă. Copil fiind, mama îmi spunea că munca e brăţară de aur. Atunci nu înţelegeam. Acum, da. Implicarea şi dedicarea mea m-au făcut să avansez repede în cadrul firmei. Şi, totuşi, simţeam că îmi lipseşte un element pentru a fi cu adevărat împlinită. Trebuia să îl descopăr. 
     Subit, orăşelul părea a fi un loc sacru, unde turiştii se înghesuiau la fiecare colţ de stradă să facă câteo poză. De unde au apărut cu toţii? Unii turişti se grăbeau, să nu rămână în urma grupului, alţii savurau aerul dimineţii, pierzându-se prin grădinile din jurul castelului. Umbrele cavalerilor păreau să le şoptească celor din urmă despre gloria şi durerea vremurilor apuse. Stejarii bătrâni, confidenţi ai regalităţii, îmi transmiteau mesajul reginei, de parcă mi s-ar fi adresat mie.
     - Tu însăţi eşti suficient de bună! 
     Adevărul este că nu m-am considerat niciodată prea puţin sau prea mult. Întotdeauna am ocolit extremele. Nici măcar mâncarea nu mi-a plăcut, vreodată, caldă sau rece. Trebuia să fie, fără excepţie, potrivită. Seminţele devenirii mele le-am înmuiat în prudenţă. 
     La poarta castelului m-am uitat pentru prima dată la ceas, de când l-am pus pe mână în camera de hotel. Voiam să văd cât am zăbovit prin orăşel. Trecu mai bine de o oră şi, totuşi, parcă timpul a stat în loc. Localnicii, cu privirea lor mândră, ar înţelege rătăcirea mea în timp. Era bucuria începutului şi pacea sfârşitului. Gândul îmi zbură înspre nunta unui prinţ, apoi înspre înmormântarea unei regine. M-am uitat, pentru o secundă, la mâinile mele. 
     - Voi ce veţi lăsa în urmă? le-am întrebat, apăsător.
     M-am uitat la pantofii mei prăfuiţi şi am zâmbit. 
     - Trebuie să fie mai mult de atât! le-am dojenit.
     Fiecare pas, de aici încolo, avea să fie printr-o lume aparte, înţesată cu poveşti şi bun-gust.  Ceremonia schimbării gărzii m-a făcut să îmi iau aparatul de fotografiat din rucsac şi să mă comport ca un turist adevărat. Precizia mişcărilor m-a dus cu gândul la disciplina pe care, dacă nu o ai în sânge, o înveţi. Fie de nevoie, fie din ambiţie. După vreo patru ore de rătăcit prin istorie şi artă, m-am retras într-un magazin de suveniruri. Pentru un om simplu, nici îndreptat către minimalism, nici îndreptat către cumpărături impulsive, am pierdut vreo oră admirând ingeniozitatea unora. Poţi să faci bani şi din piatră seacă. Cu o poveste bună în spate, poţi să vinzi şi o scândură. Mi-am fluturat cardul de debit, învingătoare, prin faţa vânzătoarei, şi am ieşit zâmbind afară. Un breloc şi trei magneţi nu făceau la un loc cât stiloul regal cumpărat de mine. 
     - Câte pagini vei semna, băiete! şoptii eu, mândră de mine.
     Între mine şi acest stilou se crease o taină nepătrunsă încă de mintea omenească. L-am aşezat în rucsac şi am realizat că senzaţia de catifelat e chiar plăcută, până la urmă. Trecând pe lângă gelaterie, mi-am amintit de promisiunea făcută în zorii zilei. 
     - Intră, Natalia, un mic răsfăţ nu a făcut rău nimănui! m-am împins singură de la spate.
     Adevărul este că dulcele mi-a plăcut dintotdeauna, însă bătăliile proprii din faţa oglinzii m-au făcut să mă gândesc întreit înainte de a savura orice. Copil fiind, am fost ţinta răutăţilor. Multe. Dese. Acum, ca adult, eram responsabilă de acţiunile mele. Am trecut pragul împăcată cu mine şi mi-am ales o îngheţată de zmeură şi ciocolată albă. Gustul copilăriei, departe de casă. E fascinant cum poţi să te afli la mii de kilometri de casă şi să te simţi, în acelaşi timp, acasă. 
     M-am îndreptat înspre promenada Tamisei, gândindu-mă la elementul care îmi lipseşte pentru a fi cu adevărat împlinită. Primăvara adusese o pereche de lebede pe râul lin ca pe un balsam pentru sufletele însingurate. Micuţele înaripate aveau nu mai puţin de doisprezece puişori simpatici. Cu cât mă uitam mai mult la această familie armonioasă, cu atât mai multe gânduri năvăleau asupra mea ca un roi de albine. Eram la ani-lumină depărtare de povestea mea. 
     - Mi-am permis să îmi scriu adevărata poveste? mă întrebam, urmărind uimită comportamentul înaripatelor. 
     Tăcerea clipei a fost brusc întreruptă de o ambarcaţiune care urma metodic cursul râului.  Era o barcă albă, uşoară, elegantă, din care pulsa muzica indiană de petrecere. Pe punte se zăreau câţiva tineri îmbrăcaţi în culori vii, strălucitoare, unii dansând, alţii purtând conversaţii. Râsetele lor erau molipsitoare, aşa că mi-am pironit privirea, involuntar, asupra petrecăreţilor. Energia lor vibrantă mă făcea să îmi doresc să fiu şi eu acolo pe punte, cu ei. Culorile apusului se îmbinau perfect cu cele ale petrecerii private. Râul îmbrăţişa cu bucurie tot ceea ce venea înspre el, solemn. 
     Nu ştiu dacă a fost lumina aurie a apusului sau energia contagioasă a tinerilor de pe punte, însă mi-am luat aparatul de fotografiat din rucsac şi am capturat momentul. Uitându-mă la fotografie, am observat un chip blând, frumos, de culoarea lemnului de tec, luminat de ultimele raze ale soarelui. Mă privea, zâmbind. Pentru o clipă, am avut senzaţia că îl cunosc dintotdeauna, fără să ne fi văzut vreodată. L-am căutat cu privirea printre petrecăreţi. Era acolo, privindu-mă în continuare, depărtându-se pe râu, în asfinţit. Inima începu să îmi bată cu putere în piept. Simţeam cum o emoţie puternică mă copleşeşte. 
     Trei ani mai târziu, păşeam încrezătoare într-o galerie de artă din Londra. Stilul meu fusese remarcat de un antreprenor ce deţinea şapte galerii în Europa. Se învoi să îmi expună câteva lucrări la propria-i expoziţie de artă fotografică. Urma să ne şi cunoaştem, nu doar să comunicăm în scris. Aşteptându-l, am observat un ins stând în faţa fotografiei mele, Ora de aur pe Tamisa. Părea fermecat de clipa surprinsă de mine cu trei ani în urmă şi lăsată în sertar în tot acest timp. M-am apropiat de el, emoţionată, ca de un cititor de suflete. S-a întors înspre mine, zâmbind. Simţeam cum mi se taie răsuflarea şi picioarele mi se înmoaie. Era el, tânărul cu chip blând, de culoarea lemnului de tec. 
     - Te-am căutat, neîncetat, în toate apusurile de pe Tamisa! mi-a mărturisit cu un glas cald, victorios.