To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Anda Petrache participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 58 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Oglindire 

Mă îmbracă-n iubire și zi-mi că-s frumoasă,
că ochii mi-s limpezi, oglinzi pentru tine
în care te vezi așa cum te simt -
plămădire de gânduri și vise
ce vibrează
ca o coardă acordată în cvinte perfecte....

Mă îmbracă-n dorințe și zi-mi că ți-s dragă,
că palmele tale ar vrea să se plimbe
pe tâmplele mele, asaltate de vorbe,
pe surâsul ce cheamă
spre tăceri atârnate de clipe
printre rânduri de ziduri, construite-n cuvinte....

Mai așază-mi pe umeri, repetări de anotimpuri...
Le poți pune oricum, e alegerea ta...
Și spune-mi la urmă că dorești să-mi fii vară,
să îmi fii primăvara rămasă în suflet,
să fii iarnă și toamnă,
... și că semăn cu ele...
Îmbrăcată-n iubire și-n dorințe, îmbrăcată...
Totdeauna frumoasă....,
cum mă văd oglindită la tine-n privire...

Mă îmbracă-n speranță... în seninul albastru!


Lada mea de zestre

Din lada mea de zestre mai scot câte o haină 
ce și-a păstrat motivul în care a fost cusută...
Culorile sunt vii, deși le-am scos la soare
și ochii le-au privit, c-un soi de înfometare...

Au strâns în țesătură povețele frumoase
lăsate moștenire de buna și-apoi, mama,
cuvintele înțelepte păstrate din vechime
în lucrurile simple, lucrate fin, de mână....

Broboada înflorată purtată cu mândrie 
duminica, la horă sau zi de sărbătoare 
își spune bucuria de cum o scot din ladă 
și când o pun pe umăr eu încă simt parfumul 
de flori de lacramioară, de flori levănțică.

O ie străvezie, cusută-n borangic
cu spicele atârnate spre cer, în rugăciune
și frunzele de iarbă, cusute la un fir,
ne deapănă povestea ce-n lanuri se găsește,
cu oameni buni și harnici, destoinici, pricepuți 
ce și-au lăsat averea în timp, pe-a noastră vatră.

O doină se ivește din bunda prinsă-n nasturi 
tărăgănând cuvinte ce vor să-și spună păsul
cu glas scăzut, armonic, ce caută motive
să ți se așeze în brațe, să-ți lase a ei blândețe...

În lada mea de zestre se țes, încă, istorii...
Se împletesc speranțe prin firele de lână,
mai înfloresc în rânduri, pe ie trandafirii,
cu frunzele cusute "în muscă", printre spice
și-n șoaptă cântă doina ce-și deapănă povestea...


Sunet de vioară

Ca o șoaptă în amurg, o vioară mă strigă 
vălurind cu arcușul un sunet prelung
și din notele toate care cresc răsucite 
se țes doruri alese, ce se așază-n cuvant.

Îl ascult cum se întinde și mă prinde de mână,
îl ascult cum vorbește în silabe, doinind
și când strofele scrise au spus tot ce contează 
se avântă în refrenul care curge, șoptind...

Ești cam tot ce s-a spus de poeți mai devreme,
trubaduri te-au cântat la un foc, mai demult...
Un amurg desenat peste zare, cu slova,
o cărare ce urcă în timp, peste dealuri, cântând...

Tu, iubire, ești un sunet ce crește în minte,
dintre corzi răscolite cu nesaț, de-un arcuș,
de aici, dintr-un gând ce zorește spre tine
podidind năzuințe cu nuanțe albastre,
în culori ce aduc în privire speranța
și în palme un vers, tălmacit de-un cuvânt…

Ca o șoaptă în zori, o vioară te strigă,
vălurind un refren ce s-a scris de poeți, mai demult...
O chemare se aprinde în firide de gene
și te prinde mână, ca să vii mai curând…