To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Andreea Sânziana Iosif participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Bumbești-Jiu, Județul Gorj, România și are 15 ani. Este îndrumată de Prof. Cristina Goanță, Colegiul Național „ Tudor Vladimirescu” Târgu Jiu. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

       REVELAȚIA

       De la atâta învârteală rotițele din inima mea s-au tocit așa de tare că seamănă cu niște ovale. S-au ascuțit la colțuri și–mi împung, de două luni, dureros coasta stângă și ficatul. S-au oprit în timp din goana lor și stau nefuncționale, nemaiputându-se nici împinge una pe alta. Astfel că inima îmi stă pe loc și doar așteaptă răbdător să fie reparată. 
       *
	Nu cred că există elevi mai nefericiți decât aceia care au matematică ultima oră lunea după o vacanță! Și mai nefericiți suntem eu și cu colegii mei care sunt pe profilul filologic! Sau poate doar starea mea se reflectă la cei din jur... . Orice-ar fi, mă simt captivă, de parcă-aș vrea să fiu un fluture și sunt născută ca o râmă! În semn de rebeliune, îmi vine să scriu printre rândurile problemelor numai versuri de poezii. 
       -Trebuie să existe o soluție! spuse profesoara. Care crezi tu că este aceea?... 
	Încerca să-l tragă de limbă pe colegul de la tablă.
       -Nu dă nimic!
       -Aproape! În matematică spunem că rezultatul e nul.
       Nulă - așa sunt eu la matematică! 
       Nici nu se sună bine că toată lumea o zbughește pe ușă. Eu de obicei rămân multă vreme dupa plecarea tuturor, deoarece fac naveta și microbuzul meu vine mereu peste o oră. Mă plimb în acest decurs pe afară, sau prin școală până când se sting luminile. Aș mai avea și varianta să fug ca să prind cursa dinainte care pleacă în 5 minute, dar până astăzi nu am mers cu aceasta niciodată. Azi a fost ceva diferit. Aveam o senzație de anxietate, sentimentul de fugă continuă, de frică care-ți umezește cerul gurii și te face să gonești acasă!
        Așa că aleg spre stație și cred că am timp destul până observ cu stupoare că microbuzul mă vede și mă ocolește luând curba brusc și trecând pe celălalt sens. Cumva șocată, mă arunc pe trecerea de pietoni, dar era prea tărziu! Șoferul, m-a văzut! M-a văzut și a trecut pe lângă mine! Mă așez înghețată pe marginea drumului așa deznădăjduită încât ai fi zis că aceea a fost ultima cursă și acum eram nevoită să dorm pe străzi. Mă dărâmă, dar mă și ridică, de vreo două luni, cele mai simple lucruri de pe pământ! Apropo de două luni, deja coasta începuse să mă doară din nou și-mi simțeam inima la periferia pielii, fix în epidermă, cum se zbate să iasă afară. Chiar atunci, m-am pomenit ca-ntr-o clarviziune că un microbuz negru oprește lângă mine...
       Șoferul era așa de bătrân că mă întrebam cum mai vede să conducă, ba mai mult, avea o bască caraghioasă pe cap de parcă era un conductor de tren. Să nu mai spun că avea doar doi dinți în gură și se oferise să mă ducă acasă, chiar dacă acesta nu era traseul lui obișnuit! Nu mai știu de ce am întrat, cum am pășit înauntru sau cum m-am așezat și am uitat complet cât de mult o fi durat ca să-mi dau seama că nu eram decât eu, doar eu în tot microbuzul... Știu doar că am fost într-o transă ciudată din care am ieșit abia când m-am uitat pe geam... Terifiată, am observat că totul afară era negru! Sau mai bine spus, nu era nimic, totul era NUL în jur! M-am ridicat să merg la șofer și simțeam că aerul devine rarefiat în drumul meu încetinit de niște curbe imaginare pe o șosea inexistentă. Am căzut, m-am julit de nu știu ce pe genunchi și pe brațe așa că m-am ridicat și am încercat să caut vreun șervețel să mă șterg de sânge la genunchiul drept unde eram lovită cel mai rău. Negăsind nimic, am continuat prostește să înaintez și microbuzul... nu se mai terimina... Trecuseră de mult cele 20 de scaune obligatorii și aum intram într-o.. pădure? Era totul ca o junglă africană, cu liane și sunete de macaci și babuini, cu seve de gumă și elastic. În tot haosul din mine și din exteriorul meu se auzea ca un ropot cursul unui pârâu... 
	Era chiar în mijlocul peisajului, un pârâu cu apa crisitalină ce-mi calma amețeala. Nu m-am întrebat o clipă unde sunt, căci începusem să cred că totul era un vis frumos. Adormisem în mașină, probabil... . M-am dus să privesc cu sete reflecția mea în apa albastră exotică și am constatat ceva. Visul acesta era mai ciudat decât toate cele pe care le am avut Vreodată! Eram, eu din reflecție, incompletă, ca un puzzle. Bucăți micuțe sau mai mari din mine lipseau și în locul lor era un gol adânc ca centrul unei găuri negre. Când am dat să mă ating ca să-mi simt fața, mai multe bucațele din mine au zburat ca speriate!
	-Veniți înapoi! le-am strigat eu rușinată. Nu puteam să râmân nulă... Vă rog! o să am grijă de voi! 
Dar, văzând că piesele țopăie în continuare, am început să le prind enervată la culme. Vedeam roșu în fața ochilor, nici nu-mi păsa că le strâmbam sau că le sfărâmam, le rupeam frustrată între degete încercând să le capturez pe toate... . Nu mai îmi rămăseseră multe... . Doar un ochi și nasul. Pe cel din urmă l-am flecit călcându-l și apoi am plecat brambura după ochi, fără să-mi pese de nasul meu însângerat de pe jos. Eram ca un taur la coride, încercam să ucid strașnic tot ce prindeam, ca un fel de pedeapsă că m-au lăsat incompletă. Ochiul meu se ascundea dupa un tufiș cu niște bobițe roși...
	-Aha! TE-AM PRINS! Eșți un ochi tare rău! am spus și chiar atunci am încercat să-mi îndes ochiul la locul lui. L-am împuns bine îngrămădindu-l în gaura din mine și mă duceam să văd cum arată reflecția mea la pârâu când ochiul mi s-a despris puțin și începuse să scoată niște zgomote ca de brotăcel...  .Ochiul meu plângea... . Se smiorcăia așa de tare că m-am trezit deodată și l-am luat în palmă. Reflecția mea era și mai goală. Nici nu obsevasem că în toată acea alegătură îmi pierdusem aprope totul. Îmi râmăseseră doar părțile de la brâu și pieptul... .
	-De ce plângi? Haide drăguțule, oprește-te. Mi l-am apropiat de față ca să îl alin și cu buzele! Îmi venea să-l sărut până se potolea din plâns! Când am văzut că mă agață de buze am tresăltat cu gandul că m-a iertat și că o să se întoarcă la mine, dar el n-a făcut nimic altceva decât să-mi desprindă gura și să o mi-o arunce în palmă! Mă simeam așa de jignită și de murdară... .
	-Lasă-te în pace! vorbi deodată vocea mea. 
Aș fi exclamat cu miare, dar nu mai aveam cu ce.
	-Oferă-ți timp să te schimbi! Nu ne obliga să fim parte din tine, nu mai suntem ale tale
,,dar ce să fac, să rămân nulă? Voiam doar să rezolv problema..”
	-Nu există problemă! îmi citi gura mea gândurile. Doar te schimbi. Oferă-ți timp și nu ne obliga să stăm cu tine. Prostuțo, ai uitat că nu există soluții?! Trebuie să lași problemele să curgă, căci ele nu sunt probleme sunt doar întâmplări!
,,D-dar profesoara mea spunea că trebuie să existe soluții!”
	-Și tu ești matematiciană? Sau ești cea care scrie și nu crede în rezolvări?
,,Nu știu ce sunt.” mi –am spus cu dezamăgire. 
	Atunci, buzele mele mi-au sărit pe claviculă și mușcâdu-mă tare de un colț de puzzle, singurul rămas acum pe mine, mă descoperiră complet. Începusem să plâng. Acum nu mai puteam fi reparată. Am alergat în patru labe hohotind la pârâu și ce am văzut, m-a schimbat complet.Nu eram goală. Eram ceva... Aveam o aura violetă albăstrie, eram în continuare ca o gaură în pânza lumească cu chip de fată, dar înăuntrul meu, erau stele... erau stele și în pieptul meu era un mecanism ca o moară cu doua rotițe cu un lanț ca de bicicletă. Rotițele mele erau ovale și ruginite. Pe lângă mecanismul acesta al meu explodaseră supernove. Eram.. o capodopera universală. Am încercat să-mi învărt rotițele cu degetul și fără să vreau am activat un ac lung să-mi împungă locul unde trebuia să fie coasta mea. Acolo acul a dezumflat o stea ca un balon și un întreg sistem din mine a murit! Mă durea chair acolo unde cerul se prăbușea în stomacul meu. Înainte să-mi dau măcar seama ce tocmai am văzut m-am întors la loc cu o respirație fulgerătoare. Eram în  microbuz, totul se lumina încet și ajungeam la stația mea. M-am ridicat surescitată și am mers la scaunul șoferului. Era gol... Fără să încerc eu să rezolv problema am coborât prefăcându-mă că mintea mea înțelege ce tocmai s-a petrecut.
	Un singur lucru mi-a fost clar  până acasă. Nu există probleme, Așa că, paradoxal nu există soluții. Mai degrabă problemele nu există pentru că nu există soluții, totul este perfect exact cum este. Nimic nu se distruge degeaba, nimic nu se pierde degeaba. Acea prietenie stricată de timp, acea rudă moartă, acea olimpiadă descurajatoare, acea ceartă cu cei dragi, a cea noapte fără somn, acele momente ,,rele” sau „rusinoase” TREBUIA să se întâmple! Totul trebuie să fie, nimic nu e nul, nimeni nu e ,,nimeni”! Trebuie să lași totul să fie așa cum este, să înveți să trăiești în lumea aceasta fără falsa impresie că te-ai născut ca s-o schimbi. Tu poți schimba doar lumea din interiorul tău. Poți modela după bunul plac stelele dinăuntrul tău. Doar timpul te poate modela pe exterior și lumea, ei bine, ea este așa dintotdeauna, etern.... 
Așa că, da! Am o inimă „nefuncțională” care nu are rotițe ce se învârt, dar nu vreau să schimb asta. Nu sunt goală, niciodată nu voi fi atât cât mă am pe mine. Și nu pot fi reparată. Asta pentru că... nu am leac. N-am nicio boală de asemenea. Pur și simplu inima mea poate trăi fără să bată. Ea s-a oprit ca să-i facă loc suletului meu să bocăne din picioare și să țopăie prin toate stelele dinăuntru. Inima mea s-a oprit ca toată ființa mea să se concentreze pe suflet.