To read this creation in another language, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Andrei-David Căpățînă, 12 years old, is participating in the 6th International Literary Creation Competition, from Caracal, Romania. He is guided by Prof. Cristina Nițu, ”Gheorghe Magheru” Middle School. We are grateful for the participation and wish him success.

      THE RAINBOW DWARVES


      It was the eve of my birthday. I was so excited that all my friends were going to attend the party in my backyard orchard, so I decided to fall asleep as quickly as possible. But just as I closed my eyes, a loud noise and a bright light came from the meadow, which made me jump. When I looked outside, I saw a golden remnant, as if torn from the sun itself, descending from the sky painted with the ash of the night, towards the fields wrapped in the silence of the darkness. It was a falling star! Right there, I wished  that I would take part at a mythical journey
       At dawn, with a smile on my face, I was enjoying the warm rays of the sun, which seemed to rise with more enthusiasm than ever, and the delightful chirping of the birds, who had already started celebrating, accompanied by the buzzing of the bees, enchanted by the fragrance of the flowers, each more beautifully colored and more vibrant. But suddenly, a rustling was heard. It made me curious. The closer I got to the kitchen door, the more I could distinguish some thin voices, which seemed to be arguing. As I got closer, I realized the sounds were coming from the fridge. I opened the door and, out of the corner of my eye, I noticed some dwarves which looked like humans. They were feasting on the cupcakes that my mother had prepared for my birthday.
       —This one, with chocolate frosting is the best! said the chubby dwarf wearing a red cloak.
       —No way! The vanilla one is sooo delicious!” said the slim one, dressed in a yellow cloak.
       The other five were just humming a cheerful song while calmly enjoying the treats.
       With my mind shocked from this unexpected appearance and with my eyes fixed on them, I started talking.
       —Who are you, g-gentlemen, and how did you end up in my fridge? I said to them in a shaky voice.
       —Uhh… may your heart be kind, great sir… We…, we are the Rainbow Dwarves and we come from the Andromeda Galaxy. Our mission is to bring color and joy on the lands of other galaxies. On your planet, we appear in the colors of the rainbow after the rains pass and the sun begins to shine brightly. But last night, our powers were drained by a lightning bolt that ripped through the sky, and our carriage was struck down and we landed in your garden. We are terribly sorrow, because all seven of our crystals were scattered across planet Earth. Could you, perhaps, help us recover them?
       My thoughts turned into a vortex. I was bewildered! Was it a dream? Was it reality? I didn’t know how to react…Nevertheless how could I, on my birthday of all days, miss out on such an adventure?
      —Of course I’ll help you, especially since today is a special day!
Suddenly, I see how the little ones surrounded me, holding hands, and then starting to chant: Rictumsempra!
      To my amazement, my hands transformed into golden wings, and my body became covered in shiny feathers. I transformed into the legendary Phoenix bird.
        —With your help, we can now travel unnoticed by your fellow humans, said the dwarf in the red cloak.
       —We need a map and a guide to help us reach the places where the crystals are hidden, because without them we can’t find our way, said the dwarf in the blue cloak.
       Hearing their worries, I remembered that a year ago, at school, I had studied “Earth Geography,” and now I could use what I learned to help my little friends get out of this tricky situation.
       —Don’t worry! I said. In the drawer in my room, I have a map and a compass. And you won’t need a guide, because at school I studied everything we need for our journey.
       Overjoyed, the dwarves climbed onto my back, and we flew to our first destination: Mauna Loa Volcano in Hawaii, a place that had started to glow on the magical map.
       Everything there was terrifying! The sky was covered in neverending fog, roars echoed from the heart of the volcano, giant flames reached for the dark sky, and suddenly, from a crack, we saw the ruby, the crystal of the red dwarf, shining brightly.
       —At last, I’ve regained my powers! said the red dwarf with gratitude.
       Next, the map glowed again, this time with an orange hue, clearly pointing to Australia. While searching for the topaz crystal, we soared through the sky, and the dwarves were marveled at the stories I shared about this magnificent land. Eventually, as we flew over the Australian Alps, on Mount Kosciuszko, the topaz sparkled among other rocks. The orange dwarf burst into tears of joy, thrilled to have regained his powers.
             Opening the map again, it now led us to the Sahara Desert. As I told the dwarves that it was the largest hot desert and the third-largest desert in the world, after Antarctica and the Arctic, we saw the yellow citrine crystal on a volcanic black rock on top of Mount Tahat in the Ahaggar Mountains. The golden dwarf carefully took it for safekeeping.
              Our next stop was the Amazon Rainforest, in the north of South America, the most biodiverse tropical forest in the world. There, we found the green emerald,floating on the Amazon River atop a piece of bark from a gigantic Dinizia excelsa tree, that belonged to the green dwarf.
              While at the North Pole, on the continent of Antarctica, we laughed at a Galapagos penguin proudly strutting towards his mate, offering her a blue stone to impress her. To our astonishment, it was the blue diamond lost by the blue dwarf.
               In the Atlantic Ocean, the second-largest ocean after the Pacific, we saw the indigo sapphire resting on the back of a blue whale, the largest mammal in the world, which had surfaced for air.
               The final crystal, the amethyst, lost by the violet dwarf, was hidden deep inside a cave in the Swiss Alps, untouched by any human.
               Overwhelmed with emotion and joy at our success, we returned to my house, where the seven dwarves, just as the clock struck midnight, reunited their crystals under the spell of the magic words: Sectumsempra!
               Mission accomplished!
               With eyes filled, the dwarfs looked at me with deep gratitude:
                -Thank you for all your effort in helping us regain our powers! You are a wonderful teacher! You helped us cling to the tiniest hope in our darkest moments. You were the torch that lit our path through the darkness of our souls. You revealed your knowledge with calmness and passion, treasures kept with great care in the chest of your mind, and you shared them with such enthusiasm and skill that you made us eager to discover the world’s wonders. We couldn’t have done it without you!
         Stunned, my heart pounding like a bird watching its chicks take flight for the first time, I watched as they joined hands one last time, uttering a magic formula for the last time: Salvio Hexia! A rainbow portal opens, and, suddenly, they disappeared, leaving behind a flicker in the darkness.
       It was the most beautiful day of my life, especially since I get to see my tiny friends every time, when, on the picture of the sky, I see the rainbow painted.


							THE END!

			         PITICII   CURCUBEULUI


	Era ajunul zilei mele de naștere.Eram tare entuziasmat că la petrecerea din livada curții mele aveau să participe toți prietenii mei, motiv pentru care m-am hotărât să adorm cât mai repede, dar, când am închis ochii, un zgomot și o lumină puternică, care veneau din livadă, m-au făcut să tresar.Când mi-am aruncat privirea pe fereastră, am observat că, din văzduhul, pictat cu cenușa nopții, o bucățică aurie, desprinsă, parcă, din soare, își croi drum către pajiștile, învăluite de tăcerea întunericului.Era o stea căzătoare!Atunci mi-am pus dorința de a fi profesor, măcar, pentru o zi.
	Dis-de-dimineață, cu zâmbetul pe buze, mă bucuram de atingerile calde ale bulgărelui de aur, care răsărise,parcă, cu mai mult entuziasm, și de ciripitul încântător al păsărilor, care începuseră deja petrecerea, acompaniate de zumzetul albinelor, vrăjite de mireasma florilor, care mai de care mai frumos colorate și mai vibrante.Dar, dintr-odată, un freamăt se auzi.Mă făcu curios.Cu cât mă apropiam mai mult de ușa bucătăriei, cu atât mai intens se distingeau niște voci subțiri, care păreau că se contraziceau.Acum, mai aproape, realizez că sunetele veneau din frigider.Deschid ușa acestuia și, cu coada ochiului, observ că niște pitici, care semănau a oameni, se înfruptau din păjiturile, pe care mama mi le pregătise pentru ziua mea:
	-Aceasta, cu glazură de ciocolată, este cea mai buuuună!zise piticul durduliu, îmbrăcat cu pelerină roșie.
	- Ba nu!Cea cu vanilie este taaaare delicioasă!zise piticul îmbrăcat cu pelerină galbenă.
	Ceilalți cinci doar fredonau un cântec vesel și se ospătau liniștiți din bunătăți.
      Cu mâinile în șolduri și cu ochii atintiți asupra lor, îi abordez așa:
      -	Cine sunteți voi, domnilor, și cum de ați ajuns în frigiderul meu?
      -	Ăăăă….bună să-ți fie inima, domnule ….măăăreț…noi…, noi suntem piticii curcubeului și venim din Galaxia Andromeda.Misiunea noastră este aceea de a aduce culoare și bucurie pe tărâmurile din alte galaxii.Pe planeta voastră noi de înfățișăm în culorile curcubeului, după ce ploile se retrag, iar soarele începe să prindă putere.Aseară, însă, puterile ne-au fost secerate de un fulger, care brăzda văzduhul, iar caleașca ne-a fost doborâtă și am aterizat în grădina ta.Suntem tare mâhniți pentru că toate cele șapte cristale s-au împrăștiat pe Planeta Pământ.Ai putea, oare, să ne ajuți să ni le recuperam?
      Gândurile mi se transformaseră într-un vârtej.Eram contrariat!Era un vis? Era realitate?Nu știam cum să reacționez….Însă, cum aș fi putut eu,oare, să ratez o asemenea aventură, acum, de ziua mea?
       -	Bineînțeles că vă voi ajuta, mai ales că azi este o zi specială!
	Brusc, văd cum acești micuți mă înconjoară, ținându-se de mână și încep să rostească:DIRI-DIRI-DUM-DUM!
      Observ înmărmurit cum mâinile mi se transformară în aripi aurii, iar corpul îmi devini acoperit cu pene strălucitoare.Mă transformasem în pasărea legendară Phoenix.
      -	De acum, cu ajutorul tău, vom putea călători, fără a fi observați de semenii tăi, spuse piticul cu mantie roșie.
      -	Avem nevoie de o hartă și de o călăuză, care să ne ajute să ajungem în toate locurile, în care se află cristalele, deoarece fără acestea nu ne mai putem orienta, spuse piticul cu mantie albastră.
      În mintea mea, auzindu-le neliniștile, mi-am dat seama că, în urmă cu un an, am studiat la școală „Geografia Pământului” și că, acum, o puteam folosi, pentru a-i ajuta pe micuții mei prieteni, să iasă din această încurcătură.
       -	Nu vă faceți griji! am spus eu.În sertarul din dormitorul meu am o hartă și o busolă, primite în dar de la bunicul meu, iar de ghid nu aveți nevoie, deoarece la școală am învățat despre tot ceea ce este nevoie în călătoria noastră.
Bucuroși, piticii s-au așezat pe spatele meu și am plecat către prima destinație:Vulcanul Mauna-Loa, din Hawaii, loc ce începuse să vibreze pe harta primită în dar.
	Aici, totul părea înfricoșător!Cerul era învăluit într-o ceață nesfârșită, răgete răsunau în inima vulcanului, flăcări imense erau împrăștiate către văzduhul întunecat și, dintr-odată, într-o crăpătură, observăm că strălucea rubinul, cristalul ce aparținea piticului roșu.
     -	În sfârșit, mi-am recuperat puterile! spuse cu recunoștință piticul roșu.
Acum, harta licărea și ne indica un alt punct, unul portocaliu, de care ușor mi-am dat seama că este în Australia.În timp ce căutam cristalul topaz, urcați pe aripile mele, din înaltul cerului, piticii savurau și se minunau de informațiile, pe care le dezvăluiam despre acest tărâm minunat. La un moment dat, când ne aflam deasupra Alpilor Australieni, pe vârful muntelui Kosciuszko, strălucea printre alte roci, cristalul topaz, la vederea căruia piticul portocaliu izbucni în lacrimi de bucurie, fericit că și-a recâștigat puterile.
       Când am deschis harta, aceasta începuse să indice următoarea destinație, care se afla tocmai în deșertul Sahara. În timp ce le povesteam piticilor că acesta este cel mai mare deșert uscat și cel de-al treilea cel mai mare deșert din lume, după Antarctica și Artica, observăm că pe vârful Tahat, al munților Ahaggar, pe o stâncă neagră, vulcanică, se afla cristalul galben de citrin, pe care îl luă spre păstrare piticul auriu cu multă grijă.
      Următoarea destinație a fost Jungla Amazoniană, care se află în partea de nord a Americii de Sud, pădurea tropicală cu cel mai bogat ecosistem al lumii.Aici, am zărit smaraldul, pe care-l căutam, ce aparținea piticului verde, plutind pe fluviul Amazon, pe o bucată de scoarța, desprinsă dintr-un arbore uriaș Dinizia excelsa.
      Pe când ne aflam la Polul Nord, pe continentul Antarctida, ne amuzam privind un pinguin Galapagos, care pășea țanțos către femela lui, în timp ce-i oferea, pentru a o impresiona, o piatră albastră.Mare ne-a fost mirarea când am realizat că era vorba de diamantul pierdut de piticului albastru.
      În Oceanul Atlantic, al doilea cel mai mare ocean, după Pacific, am observat pe spatele unei balene albastre, cel mai mare mamifer din lume, care ieșise la suprafață pentru a se oxigena, safirul pierdut de piticul indigo.
       Ultimul cristal, ametistul, pierdut de piticul violet, se afla în Alpii Elvețieni,într-o peșteră necunoscută încă de oameni.
      Cuprinși de emoții și bucuroși de reușita noastră, ne reîntoarcem în casa mea, unde cei șapte pitici, când tocmai ce orologiul bătea miezul nopții, își reunesc cristale, sub vraja cuvintelor: DIRI-DIRI-DUM-DUM!
      Misiunea fusese îndeplinită!
      Cu ochii învăluiți în lacrimi de bucurie, piticii mă privesc cu recunoștință:
      -Îți mulțumim pentru tot efortul, pe care l-ai depus în a ne recăpăta forțele!Ești un profesor minunat!Ne-ai ajutat să ne agațăm de cea mai mica speranță, în cele mai întunecate momente, pe care le-am experimentat vreodată.Tu ai fost torța, care a luminat pașii pe poteca din bezna sufletului nostru.Ne-ai dezvăluit cu mult calm și cu pasiune cunoștințele, păstrate cu multă prețuire în cufărul minții tale, și ni le-ai prezentat cu mult entuziasm și pricepere, încât ne făceai, de fiecare dată, curioși să descoperim nestematele din lumea întreagă.Nu ne-am fi descurcat fără tine!
       Înmărmurit, cu sufletul la gură, asemenea unei păsări care își supraveghează puișorii în prima loc călătorie, îi privesc pe aceștia cum își dau mâna, rostind pentru ultima dată formula magică: DIRI-DIRI-DUM-DUM, cum un portal curcubeu se deschide,și, brusc, aceștia se fac nevăzuți, lăsând în urmă o pâlpăire în întuneric.
	A fost cea mai frumoasă zi din viața mea, mai ales că mă întâlnesc cu micuții mei prieteni de fiecare dată, când, pe tabloul cerului, zăresc pictat curcubeul.