To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Camelia Gabriela Lungeanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a din Sinaia, Județul Prahova, România și are 47 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Macii din kibbutzul Be'eri

Glasul răstit al tânărului comandant: „Hienelor, de unde atâta îndrăzneală să vă întoarceți unde ați vârsat atâta sânge!” urmat de țipătul ascuțit al unei femei îi opri bărbatului rugăciunea. Se ridică și prin spărtură arsă a unui zid, văzu o femeie într-o abaya neagră, căzută la pământ, cu un coș cu smochine răsturnat lângă ea. Un copil cu un buchet mare de maci se chircise alături.
- Eiran, ți-ai pierdut mințile? Noi nu ne batem cu femeile și copiii, fiule! îi strigă bătrânul și apropiindu-se cu pași sacadați, îi dădu mâna femeii ce tremura de spaimă. 
- Nu te holba așa la mine. Când ne ducea ca pe vite la fabrica de armament, traversam orașul, noi zdrențuiții, condamnați la moarte și ură, vai, atâta dispreț era pretutindeni față de noi! zise Elisei și ridicându-și ochii spre cer, continuă cu același glas sugrumat de durere. Toate le îngădui tu, Doamne!
Și întorcându-se cu spatele, continuă cu o voce care străbătând seara, se pierdea într-un vaiet prelung în deșertul Negevului. 
-	Într-una din zile, ne-am întâlnit cu două nemțoaice, mamă și fiică, elegante, frumoase! Cred că foamea ce mă chinuia de când am ajuns în lagăr mi se întipărise în ochi, pesemne că o priveam pe fata zveltă ca un câine hăituit și înfometat. Cum trecea ea semeață, s-a întors răzând la mine și mi-a aruncat strudelul, pe care îl avea în pachet, drept în ochi și chiar așa mi-a zis: na, cățelule! de au izbucnit și gardienii în hohote de râs.  Și cățelul de mine l-a ridicat, l-a scuturat de praf și l-a înfulecat până la ultima bucățică. Cumplit! Dar nu mai mâncasem de luni bune decât un terci nenorocit, care nu era bun nici pentru animale! Și trec câteva bune și ne eliberează americanii. Cum mergeam spre gară cu tatăl tău, aceeași fată, de astă dată zdrențuroasă, îmbătrânită, înnebunită de spaimă cărând după ea un coș gol fusese acostată de doi soldați ruși ce vroiau s-o batjocorească. Și m-am repezit îndată și nu știu cum am tras-o din mijlocul lor arătându-le numărul de pe mână și urlând singurul cuvânt pe care-l știam de la un prizonier rus, frate. Apoi, I-am dat fetei tot ce aveam în bocceluță, primite de la americani: o pâine și o conservă. Și astăzi, mă simt mândru de bucata aia de pâine! De nimic nu m-am simțit așa mândru în viața mea! Când a căzut zidul Berlinului, tatăl tău m-a întrebat: ce mai face oare soru-ta? Și am râs amândoi, deși ne legasem cu jurământ să nu mai vorbim vreodată de acea perioadă. NU trebuie să fim ca ei! Pentru tine si copiii tăi, vor înflori macii iar în Be’eri, trebuie să crezi cu toată inima ta, așa cum am făcut noi după lagăr, zise Elisei cuprinzându-și capul în mâini pentru a-și ascunde lacrimile. 
-	Vino, îi zise apoi încet femeii, Ellie ar fi dorit să-ți dau ceva! 
Deșurubă un picior al oglinzii și scoase un teanc de bancnote și i le înmână:
-	Hanna, uite Elli îi pregătise pentru școala copilului tău! Ia-i și fugi cu el unde oi vedea cu ochii! Dar să nu te oprești: vor bombarda și pietrele, nimic nu va rămâne! 
Privi tăcut la ochii ei ce străluceau cu lacrimi mari pe care femeia și le ștergea în continuu cu un capăt al hijabului și se gândi cât de bine citise soția sa, Elli sufletul oamenilor și că de multe ori, îi nedreptățise judecățile Femeia murmură un: Dumnezeu să vă binecuvânteze rabbi, cuvintele ei însă nu ajunseră la urechile lui Elisei care intrase deja în camera lui Elli și răspândea pios macii peste tot în cameră. O lună roșie se furișa prin acoperișul prăbușit scăldând camera într-o lumină difuză. Elisei aprinse menora și își așeză tremurând șalul pe cap. Părea aceeași menora pe care o visase aprinzându-se în mijlocul câmpului de maci, când înnoptase în casa fiicei sale, în Ierusalim. Cât insistase soția sa să meargă și cât el, un luptător în toate războaiele Israelului , se opusese, simțind că ceva avea să se întâmple. 
-	Măi Elisei, te-a părăsit curajul? Atacați am fost de când ne-am mutat aici! Nu noi am construit totul de la zero? Cât ai fost pe front, nu am păzit eu casa și pe copii? Așa făcuse și acum, s-a sacrificat pentru prietena sa și familia ei, venită în vizită, numai că nici adăpostul nu rezistase. O certase în dimineața aceea ca de multe ori pentru că se ducea cu alte doua prietene în cuibul teroristilor, cum numea el Gaza, și ducea copiii Hannei la doctor, sau le aducea mâncare. Se vede că tu nu ai trăit ce am trăit eu, îi reproșa ei, amintindu-i că ea, româncă, nu fusese trimisă în lagăr, iar lui, evreu polonez îi fusese omorâtă toată familia la Auschwitz. I-ar fi cerut lui Dumnezeu să o mai țină măcar o dată pe Elli în brațe, fie și moartă, dar nu găsise decât un cercel într-un colț, lângă un perete îmbibat încă în sângelui ei împrăștiat de o grenadă. Un ochi nu închisese toată noaptea în Ierusalim. Cu o seară înainte, participase la citirea Torei de Simchat Torah și dansase împreună cu fiica și nepoata sa care tocmai ce terminase universitatea. Steaguri colorate, bucurie intensă, dansuri, cântece, unde sunt toate acum? Inima îi înghețase când își văzu strada în ruină, umbra morții alungase cea mai mică speranță. Unde este brutăria prietenului său, unde este atelierul fostului camarad de arme? Unde sunt copiii pe care îi adusese ca medic pe lume? Îi cunoștea pe toți, din neam în neam, și acum îi striga ca odinioară profetul în cetatea pustie. Unde este joviala doctoriță, nepoata sa, colega sa de cabinet căreia îi fuseseră executați copiii în fața sa și ea torturată până la moarte? I-a strigat încet pe nume iar alte strigăte de durere îi răspunseseră, ale celor ce, asemenea unor morți vii, bântuiau, urlându-și durerea în încremenirea timpului. Parcursese aleile kibbutzului toată ziua și toți, alături de care trăise o viață, se scuturaseră precum câmpurile de anemone ce însuflețeau kibbutzul primăvara. Ruină și moarte din cea mai cumplită! Parcă ieșise dinnou din lagăr și era străin pentru lume. Când auzise la radio de atacuri în dimineața aceea, gonise pe austrostradă până la barajul forțelor IDF. Nu îi înduplecase, se trăgea încă. Amenință cu sinuciderea și pentru că il cunoștea personal, comandatul îl lăsă să se alăture unui grup ce intră în kibbutz. Căzu în genunchi când, din vila de odinioară, văzu doar niște pereți zdrențuiți și arși. La vârsta lui, „de ce”, „pentru ce eu”, „dacă erau aproape ridicole. Sânge, întuneric, frică, însingurare! Le simțise pe toate! Moartea îi fusese cea mai iubită și urâtă iubită din ziua în care, copil fiind, o întâlnise în copilărie, în lagăr, apoi în războaie, în lupta cu cancerul la senectute pe care îl învinsese și chiar asta era prima veste, cea a medicului său în acea dimineață, cea mai cumplită ironie a vieții sale. Dar, încetase să-l mai întrebe pe Dumnezeu, fiindcă ceva îi spunea că este ultima încercare.  „Iartă-mă, vindecă-mă, curăță-mă.Tu ești un Dumnezeu plin de milă și de iertare” rosti el, sprijinindu-se de zid. Abia își termină rugăciunea că trupul i se prăbuși întâi în genunchi, apoi pe spate și rămase așa cu ochii ațintiți la cerul ce se profila din ce în ce mai negru. De undeva, de afară, alte voci îl completară în surdină, cu propria lor rugăciunea: "Ascultă, Israele, Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este Unul.” Iar Elisei își împreună mâinile, mulțumind că, în noapte, cineva îl ajutase să-și spună cea din urmă rugăciune.