To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ciprian Mihail Teodorescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 53 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      La jumătatea lui mai

      Călătorul se urcă într-un microbuz, aşteptând cu nerăbdare plecarea spre marile păduri din sud. Aşezându-se în spaţiul îngust, pe un scaun, observă acelaşi peisaj dezolant: mizeria adusă la extrem.
      Tapiseria neagră a scaunelor lucea de jeg, părţi din ele parcă erau muşcate de un personaj înfometat, gume de mestecat, devenite negre, erau lipite în colţurile geamurilor şi hârtii sau peturi goale de bere zăceau în plasa de la spătarul scaunelor.
      „Până şi mizeria este strălucitoare, în toată urâţenia sa”, constată călătorul. Scrâşni din dinţi şi îşi spuse în gând că ziua în care normalitatea va reveni este mult prea departe.
     Zâmbetul prietenesc al şoferului, care îl recunoscu pe acest călător misterios, îl mai întremă, dându-i o speranţă. Scăpat din strânsoarea îmbâcsitului microbuz, călătorul nu avu decât un singur gând: să vadă şi anul ăsta bujorii sălbatici. Îi descoperise cu câţiva ani în urmă, într-un loc foarte ascuns al pădurii, şi ţinea secretul pentru el.
      Un secret este un lucru bine păzit.
      Un secret face parte din sufletul tău; dacă îl dezvălui, secretul acela se năruie din toate direcţiile, întocmai ca un pod săpat de curenţi şi de ape învolburate. Secretul, tăcerea, înseamnă serenitate, dar şi putere.
      Porni călătorul pe uliţa lungă a bătrânului sat ce purta numele unui mare domnitor, faimos în întreaga lume. Pe uliţa asfaltată şi înclinată ca un tobogan, zări câţiva oameni, în faţa unui bar. Aceştia se clătinau, dar nu îşi dădea seama dacă efectul era datorat străzii în pantă sau consumaţiei de la bar.
      Strada îl scoase către o zonă mlăştinoasă, în care un pârâu forma aici un lac, cel mai mare de pe valea respectivă. Călătorul părăsi asfaltul, iar pe şleauri începu adevărata intimitate, călătoria cu propria persoană.
      Aici, pe coclauri, îi năpădiră pe  călător tot felul de gânduri. Şleaul, câmpul, solitudinea, dealurile molcome, ca nişte spinări gârbovite, îl făcură pe călător să uite de încărcătura încordată a societăţii.
      Se pare că liniştea îi făcea bine, solitar fiind din fire.
      Cu fiecare pas făcut îşi aducea aminte că a gustat din tot melanjul societăţii: dragoste, trădare, singurătate, prietenie. Toate au fost straturi ale unui tort dulceag, numit viaţă.
      Acum, în acest Florar, când se simţea tot mai însingurat, se refugiase spre pădurile tăcute, poate singurele care îl mai înţelegeau. 
      A cunoscut călătorul şi mici glorii, dar au trecut şi ele. Acum, în drumul său, nu mai era nimeni să-l urmeze. Tânjea după un aliat, la fel cum tânjea după fericire.
      Călătoria sa continuă, dar albe fire se ţeseau pe la tâmple, iar spaima bătrâneţii îi dădea târcoale.
      Pădurea şi-o imagina ca pe un aliat, unul tăcut, dar care glăsuia în felul său.
      Călătorului îi plăcu liniştea câmpului şi prospeţimea aerului de aici.
      Melodiile păsărilor erau discrete şi ţineau zi-lumină. Ele veneau din lăstărişuri secrete.
      Un fazan se plimbă ţanţoş, printre gunoaiele aruncate de oameni.
      Lanul de grâu era acum verzuliu, mic şi des, şi perie covorul de cer albăstriu.
      Văcuţele păşteau, într-un tablou aproape static.
      Pădurea se zărea departe, ca o barieră de corali din oceanul câmpului. În plapuma cea groasă şi verde a clorofilei, bujorii-nsângeraţi lăcrimau peste petale, lăsând brazde de tristeţe. 
      Aşa era mereu, când ploaia pătrundea în fibra pădurii.
      Mirosea înţepător în pădure, a salvie şi flori de păducel.
      Bondarii cei graşi valsau prin aer şi se năpusteau asupra parfumurilor florale.
      Călătorul ascultă, mut de uimire, lătratul ciudat al unei căprioare. Dacă nu ai ştii că asemenea sunete sunt ale ciutelor, te-ai putea speria, crezând că nişte câini sălbateci, ameninţători, vor sări la tine, din jungla deasă. Dar căprioarele fugeau, simţind pericolul. Lătratul acela straniu era doar un semnal de avertizare.
       Intrusul ar fi  stat în această mistuire a liniştii câteva zile, întins în iarbă, fără să mai ştie de nimeni şi nici restul lumii să nu mai ştie de el.
        Oricum, la un moment dat, peste toţi se va aşterne uitarea, ca o lespede rece.
       Călătorul se puse pe picioare, într-un fel nenatural, nefiresc, şi  plecă spre sat, unde avea să se întâlnească cu o lume mică şi agitată.
       Înviorat, incântat de festinul oferit cu graţie de natură în acea zi, simţindu-se ca un cavaler medieval adulat de o mulţime recunoscătoare , începu să murmure un cântec ce-i veni în minte, ca un imn de recunoştinţă.
       Drumul către sat şerpuia prăfuit printre holdele verzi şi era portativul perfect pentru călător. Notele false erau ascunse de vântul uşor care se juca cu spicele încă necoapte, dar şi de trilurile ieşite din câmpie ca nişte săgeţi medievale. Satul era acum aproape, spectacolul era pe final… o zi perfectă?... ridică ochii spre cer şi răspunsul veni instant: Daa. Norii din depărtare aduseră o perdea de ploaie, apoi un curcubeu superb îmbrăţişă întregul sat, iar soarele făcea plecăciunea pe scena zilei, creînd armonie între natură şi sufletul călătorului.