To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Claudia Chiras participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Voluntari, România și are 35 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Și-apropo… mi-e dor tine

Vreau să știi că nu mă supăr,
Dacă mă-ntrebi ce mai fac.
E posibil să-ți dai seama,
Că am învățat să tac.

Încă mai privesc spre seară
Floarea din fereastra ta.
Câteodată văd și rochii,
Peste piei de catifea.

Vreau să știi că nu mă supăr…
Altceva n-am așteptat.
Ai putea să-ntrebi, în fugă,
De ce nu te-am căutat.

N-am să mint, voi spune-n șoaptă
Că de fapt nu te-am găsit.
Și că uneori din umbră,
Doar din pleope ți-am zâmbit.

Vreau să știi că nu mă supăr,
Dacă-mi spui să ne-ntâlnim.
Voi răspunde că-i mai bine,
Dacă n-o să mai vorbim.

N-am să mint. De mii de vorbe,
De o vreme m-am lipsit.
M-am decis cu îndrăzneală,
Să mă apuc de iubit.

Vreau să știu că nu te superi,
Dac-atunci când te-oi vedea,
Cu o mână tremurândă
Voi atinge mâna ta.

Și-apropo, mi-e dor de tine…
Asta nu trebui s-o zic…
Vreau, te rog, să nu te superi.
”Ce ai spus?”… N-am spus nimic!


Nulitate

O nulitate de secundă, vă urăsc!
O nulitate de secundă, vă pârăsc
La zeii ce se uită peste voi,
Ca la bucăți de plastilină moi.

Și tot atât vă spun că toate dor,
De când toți oamenii se nasc și mor.
Atât vă strig că toate-s fără rost,
Căci toate-s noi și toate sunt ce-au fost.

Și-atât vă bat cu spini și cu pelin,
Ca pentru toate zilele ce vin,
Cu-atât de multe și cu-atât puțin,
La fel ca și petalele de crin.

Mai mult de-atât nici n-am ce să vă spun
Spălați-vă cu spumă de săpun
Căci clipa asta, tocmai ce-a venit
Și-o nulitate de secundă…v-am mințit!


Ultimatum

Și dragostea aia ce părea nepierdută,
Și pașii aceia, ce mereu îi făceam
Și fapta aceea ce părea nefăcută,
Și felul acela-n care nu te uitam.
Și toate acestea s-au dus pân-acuma.
S-au pus liniștite lângă alte-amintiri,
Iar dragostea aia ce părea numai una
E necunoscută de-ale mele priviri.
Nu pot înțelege cum toate plecat-au
De parc-au zburat și de parcă n-au fost.
De parcă și îngerii, pe dată, uitat-au,
De lucruri ce-atuncea păreau că au rost.
Și totuși, acuma, când sunt fără tine,
Când simt că ieșit ești, din inima mea,
O mână aievea, de mână mă ține.
Și parcă mă strânge cu strângerea ta.
N-am timp, și n-am viață atâta în mine,
Să port pentr-o viață povara ce-mi dai
A fost mult prea mult, și prea greu fără tine.
Așa că, de vii, ai să vii, ca să stai!