To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Cristina Delapeta participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Hunedoara, România și are 54 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Povestea unei Frunze

Hei, da...tu, cel care mă privești acum,
La ce te uiți așa mirat?
Și mă măsori îngândurat? 
Te uimește felul în care m-am schimbat?
Nu mai am haina cea verde
Și nu mai sunt atât de fragedă,
Da, știu asta, și nu mă doare,
În fiecare an trec printr-o transformare.

Eu, am învățat să mă bucur
De fiecare nouă schimbare.
Primăvara, am culoarea smaraldului, 
Mă legăn în crengile pomului, 
Și inspir parfumul florilor,
Dansez în adierea vântului
Și freamăt în sunetul ploii,
Ascult cântecul păsărilor, 
Iar vara, prind sărutul fluturilor.

Toamna, îmi dă veșminte arămii,
Mă mândresc un timp cu ele, 
Simt cum mă topesc treptat, 
Și stau gata să plec din copac, 
Să ating pământul rece.
La-nceput, asta mă sperie.
Apoi, mă liniștesc,
Vorbesc cu mama natură
Și îmi amintesc
Că nu trebuie să mă îngrijorez.

Urmez cursul firesc
Al vieții mele pământești.
Trec frumos prin anotimpuri,
Strâng în suflet amintiri,
Plec încet și-ating pâmântul,
Mă transform în bucurii.
Foșnesc sub tălpile voastre,
Privesc cerul de jos,
Ating cu sufletul stelele,
Și mă contopesc cu solul sticlos.

Știu că am să vin din nou
Cu o altă-nfățișare,
Poate sub o altă floare,
Într-o altă primăvară,
Și o nouă provocare.

Voi, oamenii, de ce vă speriați
De fiecare schimbare?
De ce nu lăsați natura
Și viața să vă învețe
Ce înseamnă cunoaștere și renaștere?
Da, nu e ușor să vezi
Cum totul în jur se năruie,
Cum pleacă oameni dragi de lângă tine,
Cum pierzi busola timpului
Și nu mai simți
Cum îți pulsează sufletul.

Dar, uită-te la mine,
Eu n-am puterea ta,
Sunt mică și fragilă,
Dar am încrederea
Că totul are un rost, 
Și fiecare dintre noi, vine
Cu o misiune spre împlinire.

Adu-ți aminte cine Ești
Și temerile vor dispare,
Îți vei găsi din nou aripile
Să zbori în lumea mare,
Vei ști să-ți înalți visele, 
Și să-ți asculți vibrația inimii,
Vei învăța să iubești,
Din nou vieții să-i zâmbești,
Să prețuiești faptul că Ești!     


Un Trandafir în Eternitate

Un trandafir plăpând, uitat pe malul apei, 
În bătaia ploilor și în vuietul vântului,
Sau sub razele fierbinți ale soarelui, 
A trecut încet prin anotimpuri
Dar încă își păstrează din culoarea petalelor...
Și puțin din parfumul vremurilor. 

Doar el știe câte suflete a atins, 
Ce povești de iubire a văzut,
Cu strângeri de mâini și săruturi fierbinți, 
Câte șoapte dulci a auzit,
Și câte îmbrățișări calde a simțit. 
Și acum...a căzut în uitare
Pierdut pe pontonul lacului,
Așteptând trecerea timpului. 

E puțin trist...s-a stins din strălucirea lui, 
Petalele și frunzele au devenit fragile, 
Și par că se vor risipi pe rând, 
La următoarea adiere de vânt. 
Oamenii trec grăbiți pe lângă el,
Mai e puțin și îl strivesc sub tălpile reci,
În graba și neatenția lor. 

Așteaptă în zadar să îl zărească cineva, 
Să-l întrebe de povestea sa, 
Să știe că nu va pleca în uitare
Lăsând doar un gol în urma lui. 

Se aude zgomotul unor pași
Ce se-ndreaptă direct spre el
Și apoi se opresc brusc. 
Vede cum o mânâ se-ntinde spre sol, 
Îl atinge delicat și îl ridică 
De pe pontonul înghețat.

Tresare ușor, începe să vibreze
Și parcă prinde viață din nou.
Stă suspendat între cer și pământ,
Privește în depărtare peste nemărginirea apei
Și se lasă mângâiat de palmele
Celui care l-a făcut să iubească din nou.

Doar de atât avea nevoie,
De-o clipă în care să simtă
Că mai aduce un zâmbet
Pe chipul unui trecător
Ce și-a oprit privirea asupra lui,
I-a ascultat cu nesaț poveștile
Și l-a făcut să se simtă nemuritor.

Acum știe că gingășia și mireasma lui
Au adus bucurie în sufletul îndrăgostiților, 
Și trecerea lui prin viața noastră
Nu a fost deloc întâmplătoare, 
Că a lăsat o pată de culoare
Surprinsă într-o imagine, 
Ce va străbate timpul în eternitate.
      

Noaptea Aurorei Boreale

E noapte... stai tăcut și privești în zare
Te pierzi adânc în nemarginirea ei. 
Valuri mari de lumină se revarsă din înalturi, 
Aurora Boreala cântă pe cerul înstelat. 
Verdele ei de smarald cuprinde treptat totul.

Te simți copleșit de atâta măreție....
Îți ți respirația ca să nu pierzi nimic din tot ce se petrece. 
Ai ochii mari deschiși și nu te miști din loc. 
Desfaci larg brațele și vrei să aduci cerul în inima ta
Simți cum absorbi prin toți porii bucuria momentului...

Prin tine curg acum toate culorile lumii, 
Sângele e ca un râu verde ce-ți picură prin vene, 
Stelele ți s-au așezat pe umeri și se prind în păr, 
Lacrimi fierbinți își fac loc pe obrajii reci.
Sunt perlele ce le aduc ochii ca dar pentru acum.

Timpul s-a oprit demult în loc
Nu mai ști când s-au scurs secundele, minutele, poate orele?
Orașul a adormit... se mai văd doar mici luminițe aurii sclipind
În noaptea ce pare desprinsă dintr-un basm
Ce-l deapănă acum Universul atât de apropiat.

Cerul, pământul, marea și vântul
Ascultă în nemișcare povestea Aurorei Boreale.
Nu poți cuprinde în cuvinte atâta frumusețe. 
Ai vrea să strigi în gura mare
Să se audă în lumea largă
Toată trăirea ce-n suflet îți vibrează.

Dar nu, nu poți rupe liniștea din jur
Te-ai contopit și tu cu totul
Și-ți lași toate simțurile să se încarce
Cu energia, freamătul și culorile nopții.

E ca și-atunci când ești îndrăgostit
Și te scalzi în lumina blândă a iubirii,
Când te lași purtat pe aripi nevăzute
În înaltul cerului și-apoi revi încet pe pământ,
Când inima-ți dansează în piept
Pe armonii doar de ea auzite și-nțelese,
Când ai sentimentul că nimic nu mai contează
Ci doar îți dorești să fi în clipa prezentă.

Iei cu tine în suflet toată splendoarea din jur, 
Îți ștergi în tăcere obrajii umezi și-nghețați, 
Îți treci ușor degetele prin păr răsfirândul, 
Încerci să te aduni, să te trezești din visare, 
Saluți cu iubire și recunoștință această întâmplare,
Și-ncet te pierzi în noapte, ca o stea călătoare.