To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Daniela Mariana Banciu-Calu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 59 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Umbrele Trecutului

      Într-un sat mic, unde străzile erau înguste și casele se îmbrăcau în culori terne, trăia o fetiță pe nume Pușa. La doar cinci-șase ani, viața ei a fost zguduită de un eveniment care avea să-i schimbe destinul: părinții ei au decis să se despartă. 
     Ea a crescut, apoi, într-o casă unde iubirea nu s-a spus cu voce tare. Iubirea era în farfuria pusă pe masă, iar lipsa tatălui i-a creat o rană care s-a deschis devreme. Îl iubea, dar îl și condamna. Îl dorea aproape, dar îl și respingea. Nevoia de protecție se împletea cu furia copilului lăsat cândva fără sprijin emoțional.
      Privirea ei, asupra lui, a fost construită mai ales prin prisma mamei. Mama îl iubea, dar în felul ei. Uneori, dragostea ei se transforma în reproș, alteori în povești spuse cu furie. 
     Anii au trecut, iar Pușa a crescut cu amintiri fragmentate despre tatăl ei. Își aducea aminte de zâmbetul lui, dar și de momentele în care absența lui lăsa un gol imens în inima ei. Mama ei, o femeie puternică, dar adesea copleșită de greutățile vieții, încerca să-i ofere tot ce era mai bun, dar Pușa simțea că lipsește o piesă esențială din viața sa.
     La vârsta de treizeci și cinci de ani, Pușa a primit vestea că tatăl ei a murit. Inima i s-a strâns, iar un val de emoții a inundat-o: nu apucase să-i prezinte nepotul. Deși relația lor fusese distantă, moartea lui a adus la suprafață o mulțime de sentimente contradictorii. A decis să meargă la înmormântare, dorind să înțeleagă mai bine cine a fost tatăl ei și ce a însemnat el pentru ea.
     În ziua înmormântării, cerul era acoperit de nori, iar vântul adia ușor, ca un văl de tristețe. Pușa a pășit cu pași timizi spre sicriul întins pe o masă. Camera era plină de oameni: unii plângeau, alții vorbeau în șoaptă. Pușa a început să asculte cu sufletul deschis poveștile spuse de cei prezenți, fiecare amintire dezvăluind o parte din părintele ei, pe care nu o cunoscuse.
     Pușa a realizat că tatăl ei nu a fost doar un bărbat distant, ci și un om cu o viață plină de experiențe, bucurii și dureri. A aflat despre modul în care divorțul i-a afectat nu doar relația cu mama ei, ci toată viața. A înțeles, cu durere, că alegerile părinților săi au lăsat urme adânci în sufletul ei de copil. A simțit o tristețe profundă pentru tatăl ei, dar și pentru sine, pentru că nu avusese ocazia să-l cunoască cu adevărat.
     Când ești copil, vezi lumea prin ochii celor care te țin de mână. Iar când un părinte – mai ales mama – îți vorbește cu durere, ajungi să vezi durerea ei ca adevărul absolut.
      Pușa a început să vorbească cu unul dintre unchii ei, un bărbat plăcut și cu ochi blânzi, care părea să fi fost foarte apropiat de tatăl ei. 
   -Știi, Pușa, a spus el cu o voce caldă, tatăl tău a fost un om bun, chiar dacă viața nu a fost blândă cu el. Despărțirea l-a rănit adânc. A încercat să fie un tată prezent si iubitor, dar uneori, greutățile l-au copleșit. 
      Pușa a ascultat cu atenție, simțind cum fiecare cuvânt îi răscolește emoțiile.
   -Ce fel de om era? a întrebat ea, dorind să afle mai multe despre bărbatul care i-a fost tată, dar pe care nu l-a cunoscut niciodată cu adevărat. 
      Unchiul a început să-i povestească despre visurile neîmplinite ale tatălui ei:
   -A fost un om foarte sensibil. Viața lui a fost o împletitură de momente de tristețe și momente de bucurie. A suferit mult.
     În acel moment, a realizat că tatăl ei nu era doar un străin, ci un om complex, cu propriile sale bătălii interioare. A început să înțeleagă că divorțul părinților ei nu a fost doar o alegere, ci o consecință a unor circumstanțe mai mari, a unor traume și neîmpliniri care au marcat viețile lor.
Pe măsură ce Pușa explora trecutul tatălui ei, a început să descopere și o latură întunecată a vieții acestuia: legătura sa cu alcoolul. Unchiul ei, cu o privire serioasă, i-a povestit despre momentele în care tatăl ei căuta alinare în băutură, despre cum aceasta devenise o evadare din realitate, o modalitate de a face față durerilor și dezamăgirilor. 
    -Era un om talentat, dar și foarte vulnerabil, a spus unchiul. Alcoolul a fost, pentru el, o fugă de realitate.
     Pușa a simțit o strângere de inimă. Întrebările au început să o bântuie: „De ce a ales să se refugieze în alcool? Ce l-a făcut să creadă că aceasta era soluția?” A realizat că, în spatele fiecărei sticle, se ascundeau frici adânci și traume nerezolvate. Tatăl ei nu era doar un om care a cedat în fața tentației, ci un bărbat care se lupta  cu o frică profundă de a nu fi suficient de bun, de a nu reuși să își îndeplinească visurile.
     Apoi, ea, a început să înțeleagă: nu cuvintele lui, ci tăcerea lui care era o rană veche și deschisă. A înțeles că nu orice tată care bea e un om rău. Că uneori alcoolul e doar un pansament pentru o durere nevindecată, un strigăt de ajutor pe care nimeni nu l-a auzit la timp. Alcoolul nu era doar o adicție, ci și o formă de curaj. Curajul de a face față durerii, de a se confrunta cu realitatea, chiar și pentru o clipă. 
    -Pentru el, băutura era o evadare, a spus unchiul. O modalitate de a uita, de a se simți liber.    Pușa a început să înțeleagă că, în spatele alegerilor tatălui ei, se ascundeau nu doar slăbiciuni, ci și o dorință profundă de a găsi fericirea, de a scăpa de povara emoțiilor copleșitoare. Căuta să supraviețuiască. A simțit o compasiune profundă pentru el, dar și pentru sine. „Dacă el a putut să se piardă în alcool, eu pot să mă regăsesc în scris,” și-a spus ea. A început să scrie despre fricile ei, despre traumele pe care le purta în suflet, dar și despre curajul de a le înfrunta.
     Pe măsură ce își explora legătura cu tatăl ei, Pușa a început să înțeleagă că frica și curajul sunt adesea interconectate. Frica de a nu fi suficient de bun, de a nu reuși, poate duce la alegeri autodistructive, dar curajul de a înfrunta aceste frici poate aduce vindecare. A realizat că, deși tatăl ei a ales să se refugieze în alcool, ea avea puterea de a-și construi o viață diferită, de a-și transforma durerea în artă și de a-și găsi vocea.
     Într-o seară, în timp ce scria în jurnalul ei, Pușa a avut o revelație. A decis să-i scrie o scrisoare tatălui ei, o scrisoare în care să-i împărtășească tot ce a aflat despre el, despre viața lui, despre legătura lor. 
     A simțit că trebuie să-i scrie. Nu pentru a-l certa, ci pentru a-i spune: că îl iartă. A scris despre durerea pe care a simțit-o când a fost abandonată și despre faptul că, deși el nu a fost tatăl de care avea nevoie, rămâne totuși tatăl ei și va face mereu parte din viața ei.
Dragă tată,
     Mult timp ți-am scris doar în gând. Cu furie, cu dor, cu reproșuri. Azi, scriu altfel. Nu pentru a te învinovăți, ci pentru a te elibera – și mai ales, pentru a mă elibera pe mine.
     Mi-ai lipsit de multe ori. Te-am judecat prea aspru prin prisma mamei. Îi vedeam lacrimile și simțeam că trebuie să aleg o tabără. A ta nu părea sigură.
     Dar, azi nu mai sunt copil. Azi știu că nu există părinți perfecți, ci doar oameni care au fost și ei copii răniți. Azi știu că nu m-ai iubit mai puțin, doar că n-ai știut cum s-o arăți altfel. Poate alcoolul a fost un refugiu, nu o alegere. Poate ai tăcut de teamă, nu de nepăsare. Poate ai fost și tu rănit. 
     Îți mulțumesc pentru ce ai putut să-mi dai. Îți iert ce n-ai știut să-mi oferi. Și, dacă mai e ceva nespus între noi, să știi că inima mea nu mai e închisă.
     Tată, nu te-am uitat. Te port cu mine, în felul meu. Și da…te iert.
     Cu drag,
copilul tău care a crescut.
     Iertarea ei a fost o formă de eliberare. Pentru că atâta timp cât îl judeca, o parte din ea rămânea prizonieră în copilărie – un copil rănit, care nu a primit ce merita: iubire părintească.