To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Darius-Costin Cimpoi participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Deva, România și are 26 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Se auzi un plânset dintr-o cameră. Acolo, într-un colț, ghemuită și cu ochii plini de lacrimi suspina o fetiță cu păr blond-roșcat. Deși era o zi de vară superbă și în camera în care zăcea erau un tobogan, o trambulină, cutii pline cu lego, păpuși, căsuțe de prințese, cuburi colorate și multe alte jucării, nimic dintre acestea parcă nu o mai încântau. Pe lângă camera plină de jucării, părinții îi oferiseră foarte multe acadele și jeleuri, dar parcă fără folos pentru copilă. Întristarea se adâncea tot mai tare. Nici ultimul model de smartphone, pe care-l primise cadou, nu o mai îmbucura ca altădată. O... dar am uitat să vă spun despre cine e vorba. Fetița, pe care la prima vedere ați putea să o numiți o plângăcioasă, se numea Carla și împlinise cu câteva săptămâni în urmă opt anișori. Dar cine este această fetiță și de ce este tristă la opt ani dacă are tot ce și-ar dori un copil de vârsta ei? Ei bine, puteți descoperi răspunsul la această întrebare doar dacă aveți răbdare. Haideți să începem cu începutul și să vedem care este povestea Carlei și a părinților ei.
     În tinerețe, părinții Carlei au fost foarte săraci. După ce s-au căsătorit au reușit să înceapă o afacere cu dulciuri prin care puteau să-și procure cele necesare. Mai apoi li s-a născut Carla, iar acest lucru le-a adus o mare bucurie în suflet. Între timp, neașteptat pentru amândoi, afacerea cu dulciuri a crescut și au reușit să deschidă o firmă mai mare. Cred că acum înțelegeți de unde avea Carla dulciurile. Ce e drept, au devenit cunoscuți și bogați, dar deveniseră și foarte foarte ocupați. Tata pleca de acasă de dimineața până noaptea târziu pentru afacerea lor, iar mama rămânea acasă, într-un birou în care muncea foarte mult, la fel ca soțul ei, tot pentru firmă. Părinții Carlei simțeau că nu petrec suficient timp cu singurul lor copil, dar au găsit o soluție. I-au cumpărat Carlei, la aniversarea de doi anișori, un smartphone scump, și i-au instalat multe joculețe educative pe care putea să le joace oricât de mult voia. Se gândeau că în felul acesta fata lor va avea ocupație și-și va dezvolta capacitățile. Astfel, mama și tatăl ei se bucurau mult deoarece Carla era cuminte și nu plângea niciodată, atâta timp cât avea activitate pe propriul ei telefon. Ba chiar, parcă nici mâncare nu mai cerea dacă nu era chemată la masă de mama. Telefonul devenise suplinitorul potrivit. După ce împlinise cinci ani, în Carla se născuse o dorința mare de a petrece timp cu părinții. Într-o zi și-a făcut curaj să-i spună mamei ei ce simte. Ca atare, mama a luat-o și a dus-o la magazin ca să-și cumpere tot ce vrea, iar mai apoi, s-a întors la treaba ei, fără să mai stea cu Carla. Credea că acest lucru îi va ferici fata. Așteptările ei nu se împliniseră. Copila ar fi vrut mai degrabă să fie învățată cum să facă aluat de pâine, cum să picteze sau... orice altceva... doar să fie mai mult lângă mama. Nu avea nevoie de obiecte, ci avea nevoie de ea. Și cu tata s-ar fi jucat de-a v-ați ascunselea, dar când i-a împărtășit că-i simte lipsa, acesta a dus-o la un restaurant ca să petreacă puțin timp cu ea. Din păcate nu a reușit să vorbească deloc cu Carla deoarece era sunat încontinuu de angajații firmei, creându-se astfel un gol și mai mare în inima singurei lor fetițe. După mai multe încercări nereușite, care s-au sfârșit aproape la fel, Carla a renunțat să le mai spună părinților că-și dorește să stea mai mult cu ei, devenind o fată tot mai tristă și mai singuratică, nelipsită de lacrimi și neîmplinire.
     Copii! Să nu îi înțelegeți greșit pe părinții Carlei... Își doreau tot binele din lume pentru micuța lor, dar erau așa de ocupați încât nici nu prea apucau să mănânce. Ba chiar, câteodată, după atâta trudă, picau lați în pat, fără să mai apuce nici măcar să se schimbe de hainele de zi.
     Timpul a trecut și Carla a crescut tot mai mare. În sfârșit împlinise vârsta de șapte ani, iar părinții s-au gândit să-i dea câteva sarcini ușoare, precum dusul gunoiului și lustruirea încălțămintei familiei. Astfel, fetița cu păr blondin avea zilnic câteva activități de care se preocupa: mergea la școală, arunca gunoiul din casă în tomberonul din curte, curăța papucii ei, ai tatălui și ai mamei ei, și, cea mai iubită parte a zilei, se juca joculețele cu prințese de pe telefonul ei sau savura noile episoade din desenele-i favorite, tot cu prințese. Ce e drept, se cam săturase de jocurile cu calcule, cu țări și cu limbi. Prin urmare și-a mai instalat câteva joculețe mai puțin solicitante și a mai intrat pe diverse videoclipuri, mai captivante decât jocurile acelea plicticoase, fără să le spună părinților.
      Carla nu și-a prea petrecut timpul în aer liber, nici chiar când era mică. Ținând cont că mama era întotdeauna acasă în birou, mare parte din timpul vieții și l-a petrecut între cei patru pereți. De fapt nu erau doar patru deoarece aveau o vilă cu șase camere. Nici măcar după ce a început să fie mai mărișoară nu a prea fost pe afară, doar dacă chiar trebuia să meargă neapărat undeva. Natura nu a prezentat niciodată interes pentru ea, deși aveau o grădină superbă cu lalele și zambile. Prefera să-și consume timpul pe smartphone deoarece, a observat că atunci când își petrece vremea așa, ziua se scurtează și parcă trece mai cu ușurință senzația aceea interioară de tristețe de care am amintit deja. Totuși, dacă cumva trebuia să plece de acasă, nu uita să-și ia micul dispozitiv cu ea, și se juca tot drumul pe el. Din acceastă cauză, câteodată întâmpina dificultăți precum izbirea de stâlpii de beton sau călcarea în gol, deoarece că nu vedea treapta unei borduri, iar uneori se întâmpla să intre chiar și prin bălți sau noroaie. Atât de mult a captat-o activitatea de pe smarphone-ul roz încât a ajuns să nu se mai preocupe nici de teme, dar nici de responsabilitățile din casă. Gunoiul ajungea să fie dus doar după ce răspândea un miros puternic de ouă stricate, iar papucii niciunuia din familie nu mai luceau ca altă dată. Smartphone-ul devenise principalul obiect al vieții ei. 
     Pe la vârsta de opt ani și jumătate au ajuns să-i placă joculețele cu animăluțe, fapt ce a condus-o să caute mai multe videoclipuri în care putea vedea păsări de diferite mărimi, insecte, pești, șerpi și tot felul de alte făpturi frumoase și colorate. O impresiona foarte tare cum cameleonul reușește să își schimbe culoarea și nu înțelegea cum face asta. Cunoștea o parte dintre animale, dar nu știa prea multe detalii despre ele pentru că părinții nu au dus-o vreodată să vadă nici măcar niște amărâte de găini sau rațe dintr-o gospodărie mică. Nu aveau timp. Unele vietăți și le imagina gigantice, iar pe altele minuscule. Nu știu dacă vă vine să credeți, dar credea că furnicile sunt mult mai mari; măcar la fel de mari cât jumătate din ecranul telefonului. Mirarea ei a fost că nu s-a împiedicat de vreuna dintre ele. Văzând tot mai multe filmulețe în care se prezentau diverse făpturi și peisaje din natură, s-a aprins în ea dorința de a vedea cu ochii ei asemenea vietăți și panorame, dar nu-i venea în cap să ridice capul din telefon și să admire munții care se vedeau în depărtare. Atât de absorbită a fost de smartphone de mică încât nu a privit niciodată la frumusețea naturii. 
     Într-o zi de primăvară, s-a făcut că pe când venea acasă de la școală, Carla a fost captată de un filmuleț cu titlul „Formarea fluturilor”. Privea cu mare atenție momentul în care o omida devenea cocon și mai apoi din cocon se transforma în fluture. Chiar pe când ieșea micuța insectă colorată din coconul răvășit, un fluture portocaliu cu dungulețe subțiri și negre s-a așezat pe degetul arătător de la mâna stângă a fetiței. A tras o sperietură foarte mare în urma căreia fluturele și-a luat zborul. Frumusețea măruntei insecte a făcut-o să-și dezlipească ochii din telefon pentru a o urmări cu privirea, dar ce să vezi? Fluturașul zbura către florile multicolore de pe câmpul înverzit. Ce magnific! În sfârșit măreția naturii era sub privirile ei. O încântau mai ales copacii cu verdele aprins al frunzelor lor și cu parfumul pe care-l emanau mugurii înfloriți. Tot acest peisaj îi producea o bucurie inexplicabilă. Dintr-odată, preocuparea ei ajunsese să fie aceea de a merge la munții pe care, în sfârșit, reușise să-i zărească în depărtare. Atât de mult voia să-i vadă încât i-a bătut zi și noapte la cap pe părinții ei ca s-o ducă acolo. Văzând că nu se potolește nicicum, într-o sâmbătă dimineața, tata a organizat o ieșire cu familia la acei munți impunători. Trebuie să știți și că părinții Carlei nu-și mai luaseră vreo zi liberă de când se născuse copila lor. Revigorarea pe care au avut-o în ziua aceea relaxantă împletită cu armonia familiei, cu bucuria de a povesti, cu joaca împreună cu fetița lor și cu splendoarea naturii i-au determinat să organizeze în fiecare weekend, de atunci încolo, câte o ieșire în natură. Cred că nu este nevoie să mai spun că fetița Carla trăia o explozie interioară de fericire și că i-au curs lacrimi de bucurie în timp ce-și îmbrățișa părinții, după auzirea veștii neașteptate. Nu vi se pare curios cum un fluturaș mic a realizat un lucru atât de mare?