To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Denis Urdea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Sibiu, România și are 21 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Selecție artificială 

Imemorial și ireproductibil, 
pe un areal inaccesibil, 
a fost afrontul 
la ultimul progenitor. 
Crăpătura-n reuniune 
a iscat o dimensiune 
de acțiune în trei câmpuri. 

Din scindare încolțiră
trepte si unghiuri drepte, 
Iar, în mod imperceptibil, 
ulterioare intemperii suflară 
și tot mai pieziș purtară 
doua fragmente incongruente, 
prin derivă sistematică 
și precizie matematică, 
la poli opuși de cladă. 
 
Cel de-al treilea taxon, 
azvărlit de erupție, 
s-a pierdut în evoluție 
și a rămas de-a pururi zvon. 
Astfel s-a conceput  
un grup parafiletic din doi membri: 
un sine și un geamăn. 

Iar de atunci, în dublu sens, 
comenzi curgeau si răspunsuri se-ntorceau, 
Instituind, între reper și patetic, 
un circuit cibernetic 
fluctuant și aberant, 
în care orice puls pornit din cord 
se-mpiedica de rebord, 
iar fiecare mesaj  
era o translație de miraj, 
ce se opunea ca un baraj 
pe orice cale de drenaj 
din propriul apanaj. 
Iar pretutindeni răsuna lozinca: 
“Nimic nu poate să exalte 
un veritabil vestigiu 
pe piscuri de prestigiu.” 
 
Dar lamentul meu fatal, 
s-a-ntrerupt fără de veste, 
când firul filogenetic 
ce mă înabușea la fund de sac, 
s-a destins, în fine, 
prefăcând călău în călăuză. 
Se așternu drumului unduitor,
ca o secantă pentru mintea mea,
pornind de la picioare
și dispărând departe-n zare. 
Mi se ivi atunci în cale 
un chip cioplit de daltă extraterestră, 
îmi întinse o mână și-mi șopti 
cu pricepere de frate mai mare: 
“Nu e oare orice uitătură scurtă 
dincolo de fronturile de luptă 
o omnisciență ieftină si prefăcută?” 


Modus operandi 

Influxul meu 
de fragmente de somn și veghe, 
urnite de la nebănuite leghe, 
sosește simultan 
la vârful și la baza limbii 
și instigă la complicitate 
un început și un sfârșit de rugăciune. 
 
Simple sunete, adesea, 
ori predilecții de sensuri, 
destind suturile destul 
ca eu să cioplesc glosolalie în calvarie, 
iar crepitația creată  
să prefacă reticul de spiculi 
în sute de situsuri specifice. 
 
Odată ce-am dezgropat acest filtru 
nu mai există liber arbitru. 
Caut voci voalate 
în fundalul delirului și haosului 
de strigăte stocastice, 
așteptând chinuit de latență 
să întrevăd prin dehiscență 
cum se îngână șabloane si șoapte. 
 
Și parcurg muchiile dintre nodurile 
ce-mi apar cele dintâi în cale, 
catalogând iterații 
din registrul meu de reacții, 
ghidat de un fir interminabil 
ce pătrunde adânc în mare. 
 
Prematur sfârșește, negreșit, 
fiecare cercetare 
și rămân mereu 
fără geamănul meu. 
 
Pășesc în lung de mal, 
în lumina lunii, 
adâncindu-mi imprimeurile 
urmelor lăsate în treacăt, 
întrucât sunt în continuare, se pare, 
prea surd și orb să mă avânt în mare. 
Și doar în depărtare mai aud 
acea minte geamănă,  
care înoată chiar și atunci  
când universul ei 
repauzează-n revoluție. 
 
Și totuși voi auzi, poate, 
ciripit în noapte. 


Lament fatal 

Absolut imobil, strivit de reacțiunea 
care comprimă secundele,
sapă cu privirea pământul, 
vrând parcă să-și desfacă 
nodurile dintre fărâmele 
de țărână ce-l alcătuiesc. 
  
Pe un scaun din mijloc
așezat, aplecat peste poală, 
în continuare în viață, dar viu deloc, 
cu degete cadente către colb
și cu palmele străpunse, 
aștepta în zadar.
Iar fiorii care spărgeau ferestrele 
singuri îi resuscitau inima,
care îi rupea coastele  
în așchii ascuțite. 
Toate umorile îi curgeau cascadă, 
ungând cuiele
ce găureau crucile. 
Iar propriile mâini, 
imitând icoane, 
se încleștau pe ciocane. 
  
Cine l-ar mai putea, oare, 
absolvi de asumare, 
înlocui în rolul lui,
daca e singur și, la capătul timpului,
un spic amuțit în cale de secerătoare? 
De unde poate veni 
iertarea unui păcătos 
dacă ecoul sentinței sale 
răsună pretutindeni
fără să nimerească pe nimeni? 
  
Gâtul îi era frânt 
de la cât și-l înclina 
către acel mormânt 
pe care și-l imagina.  
Căci iubirea sa nu dispăruse
dupa un apus de soare, 
ci se împraștiase
peste tot in zare.
Dar, printr-un vis vărsat 
din văgăuna viermelui  
ce-i caria creierul, 
i se nălucise
cum că vor trăi 
până la urmă și oricum, 
fără abatere din drum 
sau cules de scrum. 
  
De ce fusese atunci totul sublim,
Încât, din două semicercuri, 
se-mplinise întregul univers observabil? 
  
Dar pe cercul rezultat 
putem înainta, de fapt,
privind sfârșitul dintâi,
iar prezentul, mai apoi.