To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Elena-Cristina Neacșu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Chiajna, Județul Ilfov, România și are 28 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Aventurile Câinelui Dragon 

Nala și noul membru al familiei 

Salutări, oameni mici! Nala pe frecvență, câinele vostru cârnăcior preferat, dragon înaripat și prinzătoare iscusită de pisici. Vai de mine și de mine, ce nu-mi plac pisicile, uf-uf! 
Să lăsăm pisicile și să trecem la treburi serioase. Vedeți voi, deja v-am prezentat familia mea în poveștile anterioare. Olivander, tatăl meu, Cristeasca, mama mea și Carolescu, fratele meu uman fără blană. De curând, Carolescu a împlinit doi ani și jumătate. Asta ar însemna în ani câinești, a....a....șapte ori doi, paisprezece, și cu încă o jumătate de an, trei și jumătate, plus paisprezece, în fine! Dacă ar fi câine, Carolescu ar fi deja adolescent, ca mine. 
Cum el nu este câine, însă, se dezvoltă mai greu, iar responsabilitatea pică pe umerii mei de soră mai mare. Eu a trebuit să-l învăț cum să mănânce de pe jos, cum să se joace, cum să meargă în patru labe. Mă rog, el a trebuit să se dea mare și să se ridice în două picioare, dar știți cum e; atunci când învățăcelul își întrece maestrul, nu poate fi decât bine.
Oricât de dificil ar fi fost începutul, eu și Carolescu am crescut împreună și ne-am obișnuit unul cu celălalt. Viața devenise chiar frumoasă și mult, mult mai ușoară...până de curând. Pentru că în ultima vreme Cristeasca se îngrășase destul de mult, părinții mei au trebuit să meargă la spital. Din nou, greul a căzut pe capul meu și a trebuit să am grijă de Carolescu, pe care l-au lăsat acasă, cu mine. Au venit și Bu, mama lui Cristeasca și Dada, bunica lui Cristeasca, sigur, dar cu toții știm că treaba mea a fost cea mai grea. Eu a trebuit să PĂZESC casa de pericole în timp ce ele au pierdut vremea făcând curat și jucându-se. Oamenii…
Revenind la lătrăturile noastre. Când s-au întors de la spital, totul părea bine. Cristeasca scăpase de burta cea mare, Olivander era fericit, totul bine și frumos. Până am mirosit-o! Era o nouă ființă în casă. Aproape la fel de mică cum fusese Carolescu când a apărut în viețile noastre. Și atunci mi-a picat fisa! Era un nou...OM. Un nou frate uman. Pardon, soră. Pfiu, mi-am zis, măcar este fată. Nu mă înțelegeți greșit, viața cu un frate e minunată, dar coada mea s-a plictisit până peste cap să fie luată drept autostradă pentru mașinuțele de curse ale lui Carolescu. Așadar, acum aveam o soră pe nume Bibi. Eu îi voi spune Livandra. Trebuie făcut mereu și botezul canin.
M-am bucurat la început, m-am gudurat, ba chiar cu tot corpul, nu doar din coadă. Dar totuși, acum eram trei. Lucrurile se complicaseră. Olivander și Cristeasca erau depășiți numeric. Ieșirile mele s-au scurtat brusc, nimeni nu mă mai băga în seama în afară de Carolescu, iar noua noastră soră, dați-mi voie să vă spun, făcea foarte mult zgomot! În special noaptea, când toți dormim. Adică, serios! Cine nu doarme noaptea?! 
Așa se face că, într-o zi, m-am hotărât să plec de acasă. Eram la bunici atunci, undeva la mare, iar pe străzile acelea micuțe și înguste întotdeauna îți găsești prieteni. Eu m-am mirosit cu Alb, o corcitură de labrador tinerel și cu Lexie, o bătrânică mică și ciufulită, dar încă energică pentru vârsta ei. Foarte rapid, ne-am împrietenit cu toții. În ziua aceea, m-am decis să plec la plimbare cu ei și să nu mă mai întorc niciodată! 
-	Așa fac oamenii întotdeauna, Nala, îmi spuse înțeleapta de Lexie. Mai ales cu noi, maidanezii. 
-	Maidanezi? am protestat imediat. Dar eu sunt un maidanez imperial, așa spun părinții mei! Așa spuneau adică... 
-	Fii serioasă, fetițo, răspunse bătrânica ciufulită. Singurul imperial este regele! 
-	Regele? Regele cui? am întrebat eu. 
-	Nu, nu, așa îl cheamă, Regele, mă lămuri Alb. 
Se pare că, printre câinii abandonați ce cutreierau străzile, nu toți erau corcituri. Regele fusese un câine maiestuos, de rasă, incredibil de frumos în tinerețe. 
-	Și nu l-a salvat nimeni? m-am întrebat cu voce tare. 
-	Să-l salveze? a râs Alb. De cine? 
-	Regele nu are nevoie de niciun salvator, el a iubit dintotdeauna libertatea, spuse Lexie. 
-	Ba mai mult, el a condus Rezistența, zise Alb cu admirație. 
-	Rezistența?
Eram de-a dreptul confuză. 
-	Vai de mine, Nala, dar tu nu cunoști deloc istoria câinească. Știam că ești câine de oraș, dar chiar și-așa..., mă dojeni Lexie, iar eu m-am rușinat. 
-	Rezistența s-a format pe vremea hingherilor. Atunci când noi, câinii, ne înmulțiserăm atât de mult încât oamenilor le era frică de noi— 
-	Frică? De ce le era oamenilor frică de noi? încercam eu să înțeleg. 
-	Nu toți câinii sunt iubăreți și jucăuși așa ca tine, Nala. Unii dintre noi au trăit vremuri grele, alții au întâlnit oameni răi, care nu iubesc animalele, spuse Lexie. 
-	Oameni care nu iubesc animalele? Există așa ceva? 
-	Ehe, puștoaico, continuă Alb, și cât de mulți sunt! Ai avut noroc să-ți întâlnești părinții când erai pui. Cu cât devii mai mare, cu atât șansele să-și găsești o familie devin mai mici. Când eram la adăpost, era foarte greu. 
-	Tu? Ai fost la adăpost? Dar ești un câine atât de frumos, Alb! 
-	Mulțumesc, roși Alb. Din păcate, nu toți suntem atât de norocoși. Regele, însă, și-a ales propria cale: libertatea. A condus Rezistența, a găsit ascunzători și a salvat zeci de câini. 
Deși nu-l cunoscusem niciodată pe Rege, poveștile noilor mei prieteni îl făceau să pară un adevărat erou. 
-	Mi-ar plăcea să-l cunosc! am spus. 
Zis și făcut. Lexie știa mersul tuturor lăbuțelor din orășel, așa că l-am găsit ușor pe Rege. Zăcea într-o baracă abandonată de pe plajă, unde fusese cândva o discotecă a oamenilor. Nu știam ce este aceea o discotecă, dar Lexie mi-a explicat. Pe vremuri, oamenii se întâlneau acolo, în grupuri mici și mari. Stăteau într-un zgomot de nedescris și se mișcau fără să aibă stare, ba în față, ba în spate, ba la stânga, ba la dreapta, spre disperarea cățeilor. 
Vă recunosc, a fost o adevărată revelație să-l cunosc pe Rege. Deși fusese un câine extraordinar, acum îmbătrânise. Blana i se încrețise și albise aproape de tot. Nu mai auzea foarte bine, iar tot ce făcea acum era să privească marea și să latre pescărușii. Poveștile lui erau incredibile! Dar era atât de singur... Nu avea nici măcar o pernă în baraca lui. Mi-am amintit de pernița mea gri, pufoasă, care vara stă pe balcon, iar iarna Olivander o lipește de caloriferul fierbinte. M-am gândit la bolul meu plin cu cărniță și la apa schimbată zilnic. M-am întrebat dacă se jucase, oare, cineva cu fratele meu, Carolescu cât timp eu am fost plecată. Cum părinții mei erau ocupați cu sora noastră, mi-era frică să nu fi uitat de el! Sărăcuțul... 
Așa că, mi-am activat aripile de dragon și am început să alerg cât m-au ținut lăbuțele până acasă. În fața casei, era o mașină de poliție. Am lătrat-o puțin, apoi am intrat victorioasă în casă. 
- Nala! au strigat părinții mei și Carolescu. Ești bine! Te-am căutat peste tot, ne-am făcut atâtea griji! 
Serios??? Își făcuseră griji pentru mine? Se pare că părinții mei încă mă iubeau, chiar dacă aveau un nou bebeluș. Am înțeles repede faptul că, în scurt timp, și Livandra avea să crească la fel de repede cum crescuse și Carolescu. Și cine ar fi putut s-o învețe totul mai bine decât mine? 
Pe curând, oameni mici și aveți grijă de frații mai mici! 
P.S. Ce-aș mai mânca niște mici...