To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Elena Otilia participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 46 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      Dansul în lagărul tăcerii
      Povestea Elvirei Batya Weiss

      Se născuse în 1923, pe strada Romulus din București, într-o casă cu pereți de cărămidă roșie și obloane vopsite albastru. Elvira Batya Weiss era fiica bijutierului Iancu Weiss și a Rașelei, o femeie tăcută, dar puternică, profesoară de ebraică la școala evreiască din Dudești. Pasiunea Elvirei fusese dintotdeauna dansul. În fiecare duminică, în salonul cu pian și candelabru, se rotea ușor pe muzica lui Debussy, purtând fusta de tul ca pe o aripă ruptă din vis.
       Când au început restricțiile, Elvira avea 17 ani. Din ce în ce mai multe magazine evreiești au fost închise, sinagogile devastate, iar vecinii, altădată prietenoși, treceau acum pe trotuarul celălalt. În 1941, tatăl ei a fost ridicat în miezul nopții, iar ea, împreună cu mama, au fost deportate la scurt timp. S-au spus minciuni despre „relocare pentru muncă”, dar nimeni nu se mai întorcea.
      A fost dusă cu trenul împreună cu alte zeci de femei, copii și bătrâni. Dincolo de Nistru, după zile de nesomn, foame și groază, a ajuns într-un lagăr sovietic improvizat, pierdut între mlaștinile de lângă Barnaul. Acolo, numele nu mai aveau valoare. Oamenii deveneau doar umbre și trupuri sleite. Aerul era greu, năclăit, ca într-un vis urât care nu se termina. Mirosul care plutea între barăcile din lemn era amestecul morții: fecale, urină, carne în putrefacție, sânge uscat și hoituri umane.
      Primele nopți în lagăr au fost infernuri în viață. Nu era apă, nu era pâine, nu era demnitate. Mâncarea era un terci gri, cu gust de pământ. O femeie în vârstă a murit în baraca lor în primele zile și nimeni nu a venit să o ridice timp de o săptămână. Trupul ei a stat inert, acoperit cu o pătură. Dinspre ea venea acel miros greu, ireal, de oase care putrezeau încet.
      În fiecare dimineață, Elvira era scoasă împreună cu ceilalți la muncă: cărat lemne, curățat latrine sau îngropat morți. Degetele ei, fine și obișnuite cu pianul, se crăpaseră până la sânge. Femeile își legau pânze murdare la glezne și la încheieturi, ca să nu li se desfacă pielea.
      Într-o noapte geroasă, un gardian rus, pe nume Kirilov, a trecut printre barăci, căutând „distracție”. O văzuse pe Elvira într-o zi dansând ușor în zăpadă, când încerca să-și dezmorțească trupul încremenit. I s-a părut „frumoasă ca o lebădă înghețată”. A intrat în baracă cu lanterna și arma în mână.
      — „Tu, jidoafcă! Dansează!”, a ordonat.
Elvira a crezut că o glumește. Sau că era o capcană. A stat nemișcată.
      — „Am spus să dansezi!”
      A tremurat. Cu pași nesiguri, desculță pe podeaua înghețată, a început să se miște. Nu era un dans real. Era un gest de supraviețuire. Fiecare mișcare era un legământ cu viața. Părea că se rupe din sine, că plutește deasupra mizeriei, deasupra mirosului de hoit, peste toți ceilalți care o priveau în tăcere. Kirilov a zâmbit strâmb și a spus:
      — „Vino mâine. Să dansezi din nou. Și poate primești mâncare pentru mama ta.”
      A urmat o lună de iarnă cumplită, în care Elvira dansa o dată la două-trei nopți. Dansa în tăcere, cu trupul istovit, cu ochii goi. În schimbul acestor dansuri, primea câte o cană de apă mai caldă, câte o bucată de pâine mucegăită sau o lingură de untură. Dar mai ales primea viață pentru mama ei, care zăcea cu febră într-un colț, murmurând rugăciuni în ebraică.
      Într-o seară, când mama nu mai putea respira, Elvira a scos o brățară de aur, ascunsă în tivul hainei, și a pus-o în mâna lui Kirilov:
      — „Te implor... adu-i ceva, orice!”
       Gardianul a privit bijuteria. A înțeles imediat valoarea. A doua zi, medicamentul rar, experimental, adus de undeva din vestul prăbușit al lumii a ajuns in trupul mamei Elvirei printr-o injectie cu banala penicilină de azi. Mama Elvirei a trăit încă o lună. A murit liniștită, cu mâna fiicei în mâna ei, într-o dimineață în care lumina soarelui înghețat a pătruns pentru prima dată în baracă.
      Rămasă singură, Elvira a continuat să danseze. Din ce în ce mai slab, din ce în ce mai departe de ea însăși. Ultima ei bijuterie a fost un medalion de argint, în formă de stea a lui David, primit de la bunica. L-a oferit lui Kirilov într-o zi în care a aflat că se pregătea un transfer al deținuților bolnavi către vest, „pentru repatriere”.
      — „Lasă-mă să plec. Știi că nu mai am nimic. Nimic decât povestea mea.”
      Kirilov a tăcut. A luat medalionul. A închis ușa. Și i-a strecurat o hârtie. Pe ea scria, în rusă: „Elvira Weiss – evacuată. Februarie 1945.”
      Câteva luni mai târziu, în mai 1945, Elvira a coborât dintr-un tren la București, cu mâinile goale și sufletul strivit, dar viu. Era doar o umbră a dansatoarei de odinioară. Străzile orașului i se păreau uriașe și străine. Casa fusese ocupată, magazinul tatălui devenise depozit de uniforme.
      S-a angajat ca femeie de serviciu la Opera Națională. A spălat podelele scenei pe care visase să danseze. Nu a cerut nimic. În fiecare dimineață, înainte de începerea repetițiilor, se strecura pe scenă, în lumina slabă, și dansa. O singură dată. Pentru cei care nu mai aveau glas. Pentru mama. Pentru sine.
      Ani mai târziu, o tânără balerină a întrebat-o cine fusese. Elvira a zâmbit trist și a răspuns:
      — „Am fost o femeie care a dansat în miros de hoit, pentru o lingură de viață.”
Pe crucea ei scria doar atât:
Elvira Batya Weiss  
„אני זוכרת” – „Îmi amintesc.”

      Povestea este inspirată dintr-un caz real. Numele au fost inventate, întrucât nepoata Elvirei a dorit sa nu-i dezvăluim identitatea. Elvira a mărturisit foarte rar de-a lungul vieții ei aspecte din lagăr, cu cuvinte puține si detalii înghețate. Dar noi avem obligația morală de a nu uita!