To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Elisei Adam participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Brănești, Județul Ilfov, România și are 38 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Luceafărul

Strofe polimorfe (alcătuite din mai mult de opt versuri)

1
În liniștea adâncă, sacră, din noaptea veșnicelor stele,
Când cerul murmură sub tâmple și timpul doarme-n clipe grele,
Pe bolta-ntinsă ca o mare cu mii de ochi arzând sub pleoape,
Un luceafăr veghea tăcerea, cu vis de dor și luciu pe ape.
Nu era zeu, dar nici pământ, ci duh născut din răsărituri,
Cu chip sculptat în întuneric și ochi de gheață și săruturi.
Și se uita cu-adâncă sete spre lumea mică, pământeană,
Cu dor de sânge și făptură, cu vis de zori și viață umană.
Și-n fiecare seară clară, deasupra apelor tăcute,
Se pogora cu raza moale, pătruns de gânduri neștiute;
Vedea palatul de arginturi, vedea fereastra strălucind,
Și-un chip de vis, cu ochi de rouă, spre cer tăcut iar răsărind.
Era o fată ca o rază, cu spirit nobil și trup de zână,
Și-n ochii ei plutea tăcerea unei iubiri ce nu se-sfăr'mă.
Pe nume o chema Ioana, și sânul ei plângea în noapte,
După o dragoste înaltă, ce nici nu vine, nici nu poate.
Ea știa clar ce e durerea, iar inima-i simțea o rană,
Un gol aprins, o nesfârșire, o rugă ascunsă și profană.
Și-n fiecare seară tainic, la geam, cu fruntea obosită,
Aștepta steaua să coboare, cu ochii plânși și răvășită.

2
Și steaua, prinsă-n vraja serii, cobora-n raze ca-n povești,
Și se topea în visul fetei, ca un oftat de voci cerești.
Într-un fior de întuneric și-ntr-un sărut fără cuvânt,
Se întrupă doar din lumină și i se arătă pe pământ.
— Mă chemă dorul tău, iubito, din cerul meu ce nu mai tace,
Și-am coborât să-ți fiu iubit, născut din stele și din pace.
Mi-e gândul plin de nemurire, dar trupul mi-e de vis și jar,
Tu ești din carne, eu din lumină, cum ne-am putea iubi așadar?
Ea îl privea cu ochi de teamă, și totuși nu putea să-l lase,
Căci glasul lui părea să sune cu note sfinte în gât arse.
Dar lumea ei era din sânge, cu legi de carne și destin,
Pe când el era vis în noapte, un murmur veșnic și divin.
— De ce-mi aduci o cale sumbră, ce n-are margini nici pământ?
De ce mă chemi în cerul tău, când eu mă-nchin la ce-i mai sfânt?
Frumos ești tu, luceafăr rece, dar dorul meu e plin de lut,
Vreau mângâiere, nu himeră, vreau pasul tău din absolut!
Atunci luceafărul, cuvântul, s-a frânt în raze tremurânde,
Și-a dispărut în noaptea densă, cu ochii grei și fruntea-rzândă.
Dar n-a pierit din ceruri, nu, ci s-a retras cu-al său fior,
Să plângă-n stelele din margini, pierdut în veci de al ei dor.

3
Și de atunci, în nopți de taină, când cerul plânge printre priviri pătrunse,
Ea stă la geam cu fruntea palidă, și ochii grei, și mâinile ascunse.
Așteaptă visul, steaua vie, ce n-a putut să-i fie nicicum soț,
Și-l poartă-n suflet ca pe un dor ce n-are preț într-un negoț.
El o privește încă-n noapte, cu ochi de jar, din constelații,
Dar n-o mai cheamă, știe bine că iubirea lor e fără revelații.
Și doar când lumea doarme-n pace, iar inima se face scrum,
El vine-n visul ei de taină, și o cuprinde ca un fum.
— Ioana mea, nu sunt al lumii, ci sunt al cerului sortit,
Dar tu ești toată-n amintirea din care eu n-am mai ieșit.
Rămâi pământ, rămâi iubire, rămâi femeie și destin,
Căci numai astfel pot să fiu eu veșnicul tău pelerin.
Așa, cuprinsă de lumină, ea-adoarme iar, și iar, și iar,
Cu inima spălată-n lichior de stele și cu sufletul plin de har.
Și cine trece pe sub boltă și-o vede tristă și placidă,
Nu știe că în pieptul ei se stinge o iubire pe drept validă.
Și-n zori, când lumea se trezește, cu pași grăbiți și gânduri mute,
Ea pare doar o umbră blândă, cu vise reci și neștiute.
Dar chipul ei păstrează taina, și-n ochii ei e-un cer senin,
Ce nu-i nici vis, nici amăgire, ci dor etern din rădăcin'.

4
În nopțile cu lună plină, când mările nu dorm sub valuri,
Luceafărul, cu glas de gheață, mai murmură pe lângă maluri.
El nu coboară să mai ceară iubirea ce l-a ars cumplit,
Ci doar o mângâie cu raze, în somnul lin și lămurit.
În miezul nopții, când se lasă o ceață grea pe gând și stea,
Ioana simte-n piept o sărutare ce n-a sosit dar tot venea.
Un fior blând îi trece fruntea, și-n sânge-i curge un mister,
E steaua care iar o cheamă, fără cuvinte, către cer.
Și-n vis ea zboară ca un înger, prin lumi de basm, de necuprins,
Cu trup de flacără și apă, și suflet dulce, nepătruns.
El îi apare-n zări albastre, cu fruntea plină de tăcere,
Și mâna lui, deși n-o simte, îi dă o caldă mângâiere.
— O, stea ce-ai ars în întuneric, și mi-ai adus o nemurire,
Tu nu ești dorul ce se stinge, ci ești durerea ce-i iubire.
Căci m-ai aprins și m-ai topit, și m-ai lăsat fără răspuns,
Dar viața mea e-acum o rază din infinitul tău ascuns.
— Tu nu ești moartă, nici trăită, ci ești în mine, nemișcată,
Un timp ce nu se scurge-n ore, o clipă veșnică, curată.
Eu nu-s un zeu, ci doar o rază, o amintire răscolită,
Și-n tine vreau să fiu trăirea ce nu se stinge nici murită.

5
Și-n lacrima ce-i curge tainic din colțul ochiului tăcut,
E tot ce n-au putut să fie, e tot ce n-au avut și-au vrut.
Dar nu regretă nici secunda în care cerul s-a aprins,
În ea trăiește nemurirea, chiar dacă-n trup s-a stins.
Ea merge-n lume ca o umbră, cu pași de floare și pământ,
Cu visul prins în fir de iarbă, cu dorul dus în orice cânt.
Și cine-o vede nu pricepe de ce zâmbește către cer,
Dar ea șoptește stelei mute: „Tu ești iubirea mea de ieri.”
Iar el, luceafărul de taină, veghează-n cer, mereu arzând,
Nu mai coboară-n trup de rază, ci stă-n adâncul ei, suspinând.
Și-n fiecare noapte clară, când lumea-i rece și pustie,
El scrie-n raze nevăzute: „Ea e pământul. Eu, făclie.”
Ea nu-și mai plânge nemurirea, ci o poartă ca pe-o mantie,
Cu pas domol și cu privirea ascunsă-n verde de o salcie.
Și-n suflet are o lumină ce nu e-a lumii, nici de stea,
Ci e-o scânteie ce rămâne din el, și tot în el era.
În nopțile cu lună nouă, când totul pare fără rost,
Ea simte pașii lui de umbră pe unde nimeni n-a mai fost.
Și în adâncurile ei, ca-ntr-un palat de gânduri reci,
Îi simte inima bătând, tăcută, vie, printre veci.

6
Și el, luceafărul de noapte, mai arde-n ceruri nevăzut,
Dar raza lui, venind spre dânsa, e ca un vis ce n-a trecut.
Nici nu mai cere, nici nu strigă, ci doar rămâne ca un semn,
Pentru că iubirea n-are moarte și sufletul e veșnic demn.
Pe ceruri curg milenii mute, și lumea-și uită-n zori trecutul,
Dar undeva, în noaptea vie, se țese-n raze absolutul.
Și-n miezul lor, ca două stele, ei ard departe, dar pereche,
Unul cu suflet plin de stele, altul cu un suspin de taină veche.
Oamenii trec, și veacul tace, dar povestea lor rămâne,
Ca o floare-n primăvară, ca o umbră de tăciune.
Cine-o citește-n stele, în zări albastre, fără glas,
Va știi că dragostea nu piere, ci se arată-n orice pas.
Ei n-au avut sărut pe buze, dar s-au iubit din infinit,
Și dragostea le-a fost cunună care nicicând nu a pierit.
Și tot ce n-a putut fi viață, s-a înălțat în veșnicie,
Și-a devenit o stea ce arde cu sensuri tainice, o mie.
Și poate-n alte vieți, departe, când stelele vor fi uitate,
Se vor iubi ca doi din lume, cu trup, cu suflet și cu fapte.
Dar până-atunci rămân doar raze, în zori de ziuă înghețate,
Și-un dor ce cântă-n amintirea a tot ce-a fost, și nu e, poate.

7
Și dacă într-o noapte blândă, privind în sus, spre bolta clară,
Simți că o rază te atinge ca o speranță milenară,
Să știi că este el, luceafărul ce a iubit și n-a pierdut,
Ci s-a născut în veșnicie, dintr-o lumină ce-a durut.
Dar chiar și-așa, în întuneric, ei nu sunt stinși, ci doar veghează,
Unul din cer, altul din lume, un vis și-o inimă urmează.
Și-n fiecare nou Luceafăr, și-n fiecare vis ce doare,
E-aceeași dragoste eternă, o flacără nemuritoare.
Căci nu durerea e sfârșitul, ci clipa care-a fost visare,
Și n-a putut să se încheie cu trup și suflet, în lucrare.
Ei sunt doi sori în două zodii, ce nu se-ating, dar se privesc,
Și în lumina lor rămâne un legământ dumnezeiesc.
Așa se-ncheie-n alte raze o poveste de necuprins,
Nu cu tăcere, ci cu cântul ce din priviri s-a tot aprins.
Și-n zarea largă, nesfârșită, când totul pare iar tăcut,
Trăiește-n stele o iubire ce niciodată n-a trecut.
Așa se-ncheie povestea lor, dar nu cu lacrimi, nici cu chin,
Ci cu un cer ce strălucește de dor, de vis și de senin.
Căci ce-a fost scris cu foc în raze și ce-a trăit în infinit,
Rămâne-n ceruri, nu se pierde, și în iubire s-a topit.

Te-am căutat, iubito

Strofe polimorfe (alcătuite din minim opt versuri)

1
Prin noaptea rece și pustie, se sting lumini și amintiri,
Iar gândul trist își plânge vrerea prin valsuri mute de zefiri.
Se-nalță doruri răscolite prin viscolul târziu din gând,
Și stelele par adormite, pierdute-n cerul sur și blând.
Acolo, unde glasul tău se risipea-n săruturi calde,
Doar vântul mai presară tainic ecouri vechi, străine, 'nalte.
Prin frunza moartă, ruginie, te simt cum tremuri nevăzută,
Ca un suspin din altă lume, în inimă-mi rămâi cusută.

2
Din stele, ploaia rece cade, să spele urmele din noi,
Dar urme nu mai sunt pe lume, căci am rămas străini și goi.
Prin neguri albe, ne-ntâlnirăm, în zori de vis și amăgiri,
Și-acum sub vântul nemilos, se sting încet din amintiri.
Prin ramuri tremură durerea, ca doru-n cântec făr’ de glas,
Și sufletul, zbierând spre tine, se pierde tainic într-un impas.
Aș vrea să vin, dar drum nu este, și-n lacrimi timpul a murit,
Căci am pierdut iubirea dulce ce-n ochii tăi, iubito, a pierit.

3
Și glasul tău, cândva un cântec, acum e vânt pribeag și dus,
Prin crengi de dor se zbate-n noapte, un drum apus, un vis nespus.
Te strig din umbrele tăcerii, dar ecoul îmi e străin,
Rămân în noapte ca un înger ce plânge dorul lui divin.
O, cât de lungă-i așteptarea, când dorul bate-n piept, uitat,
Când visele de altădată se pierd în vântul întristat!
Și pasul tău, odinioară, ușor ca vântul primăverii,
A devenit un vis de gheață ce se topește-n ochii serii.

4
Prin vreme rătăcesc zadarnic, prin viscol, dorul mă destramă,
Iar cerul, trist, în nori de patimi, își plânge lacrima lui calmă.
Aș vrea să te mai strig o dată, dar gura-mi e un nor ce piere,
Căci vocea mea s-a frânt în noapte, legată-n tainică durere.
Prin ceas de taină, plin de vise, te-aștept pe țărmul amintirii,
Dar vântul îmi șoptește trist că n-ai să vii din zarea amăgirii.
Sub umbra norilor de ceară, în noaptea rece și pustie,
Doar luna-mi spune că iubirea e astăzi vis și poezie.

5
Prin noaptea grea, pe drumul vremii, se pierd speranțele târzii,
Iar pașii mei rămân pe margini, străini de ce-am fost ieri, niște copii.
Cu ochii goi privesc tăcerea, ascult fiorii nopții reci,
Dar tot ce-a fost în doi odată, azi e doar vis, tu nu mai treci.
Rămâi o umbră risipită prin valul vremii în tăcere?
În pasul meu rămân iar frânt, legat adânc într-o durere.
Te-aș fura iar din zarea rece, te-aș strânge-n brațe, dor fierbinte,
Dar doar tăcerea mi-e stăpână, pierdută-n negura din minte.

6
Te-am căutat prin neguri reci, prin vise dulci, prin nopți fierbinți,
Dar ai rămas doar amintirea din vechi povești, din basm, din minți.
Aș vrea să rup cătușa vremii, s-o smulg din al meu suflet plin…
Dar timpul șterge urma dulce a tot ce-a fost, chiar și sublim.
Aș vrea să vii măcar o clipă, să-ți simt suflarea ca un vânt,
Să-mi curgă viața lin prin vene, să îmi răsune-n piept al tău cuvânt.
Dar timpul aspru ne desparte, prin lumi străine, prin tăceri,
Și-n ochii mei nu mai rămâne decât un dor, decât… dureri.

7
Prin val de vis fără de margini, alerg pierdut și-nlănțuit,
În ochii goi se stinge vraja ce m-a lăsat adânc rănit.
Și-n mii de clipe risipite, te chem zadarnic, vis pierdut,
Căci noaptea-i mută și străină, iar cerul plânge nevăzut.
Se stinge cerul, vântul geme, iar frunza moartă zace jos,
Așa și dragostea poate apune, pe un drum rece, dureros.
Dar gândul tău va fi de-a pururi un nor ce plânge rătăcit,
Prin noaptea mea fără de stele, prin dorul meu… nemărginit.

Ochii tăi, Ochii mei

Strofe polimorfe (alcătuite din mai mult de opt versuri)

1
În umbra serii, blândă, lină, când stelele abia răsar,
Privirea-i caldă și divină întinde cerul iar și iar.
Pe chipu-i dulce, luminoasă, privirea-i scânteiază lin,
Cu taina blândă și frumoasă ce-n ochi se naște din suspin.
Ochi verzi, smaralde din poveste, ce-adânc în suflet se cufund,
Ascund iubirea ce domnește pe-al inimii nescris pământ.
Și el, cu ochi de noapte plină, adânci și grei de vis tăcut,
Îi caută privirea lină, în dorul veșnic și pierdut.
Și el, tăcut, cu dor în geană, privind-o ca un zeu căzut,
Își lasă inima să-l cheme spre ochiul ei necunoscut.
Ah, ochii lor, atâta vrajă! își cântă dorul în tăcere,
În ei iubirea se așează și arde lin, fără durere.
În ochii lui, furtuni de noapte, în ochii ei, lumini de zi,
Se-mbină tainic dulcile șoapte și visul nu se va sfârși.
Ea, floare-n vânt de primăvară, el, codru-adânc și visător,
Privirea lor de dor coboară, spre-al dragostei blajin fior.
Ochi dulci ce spun povești tăcute de iubiri grele și târzii,
Ce tremură, abia văzute, în zarea unor veșnicii.
În ochii ei e primăvară, în ochii lui, adânc mister,
Ei se privesc și se coboară în suflet blând și efemer.
Ce dulce-i clipa când se-adună, în ochi tăcuți atâtea vise,
Când sufletu-i lumină bună, și ochii, stele neaprinse.
Ei se privesc și tac întruna, iubirea-n ochi le strălucește;
Și ochii lor, ca-ntotdeauna, spun tot ce inima dorește.
Ea, floare fină de lumină, el, zbor de noapte și tăcere,
Privirea lor se-mbină în mii de gânduri și plăcere.
Ochi dulci, fereastră de mister, ce spun iubirea negrăită,
În ei e lumea unui cer de dor și de iubire ne-adormită.
Pe gene-i tremură lumina din ochii blânzi, ca o chemare,
Iar el se pierde-n rădăcina privirii calde, de visare.
Ei ard cu flăcări liniștite, se-mbrățișează în priviri,
Ochi ce-și șoptesc dorinți iubite, în mii de dulci nemărginiri.
Ce vrajă sfântă-i între dânșii, ce taină veche și curată!
Când ochii lor devin chiar plini de o iubire-adevărată.
Ah, ochii tăi, oglinda lumii, și ochii lui, de dor aprinși,
În ei se-ascund comori nespuse și sunt de doruri tainice ne-nvinși.
Și-n ochii lor, fereastră clară a sufletului neștiut,
Se naște-o taină milenară, și-un dor adânc, necunoscut.
Se privesc lung și-n ochii care își spun iubirea fără grai,
Se leagă-o lume de visare, când ochi cu ochi fac dragoste de rai.

2
Așa se naște-ntre privire iubirea sfântă, ne-nțeleasă,
Când ochii cântă o zidire de dor ce-n veci nu se destramă.
Ochi dulci ce ard, fereastră vie, spre suflete ce se doresc,
În ei e cer și veșnicie, și-un dor pe veci chiar eminesc.
Ah, cum se naște-n ochi povestea, cuvânt ce glasul nu-l rostește,
Când sufletul trăiește-acestea și-n liniște doar zăbovește!
Privirea lor e-o rugă fină, o taină sfântă, neatinsă,
În care dorul se termină și viața-i plină, necuprinsă.
Privirea ta, femeie dragă, e cântec lin și foc nebun,
Când ochiul tău cu al meu cântă, și dorurile se supun;
Se nasc tăceri ce-ascund păcate și visuri vechi cu iz nespus,
Și ochii ce își spun iubiri curate sunt răsărit fără-un apus.
Sub gene moi, un tainic suflet vibrează-n ochi de catifea,
Și dorul, aprig ca un fulger, se pierde-n clipa ce-i a mea;
În ochii tăi, femeie-aleasă, mă pierd, mă caut, mă sfârșesc,
Și-n clipa blândă și frumoasă, ochii-n iubire se privesc.
Cum arde-un dor ce nu se stinge în ochi adânci și limpezi, reci,
Privirea lor își face legea și tainele nu mai au veci;
Adam și Eva, două priviri de vise ce fac iubirii legământ,
Și ochii lor sunt amintirea ce-a scris povești pe-acest pământ.
Ce dulci tăceri între priviri, ce joc de stele și mister,
Se nasc din ochi de primăveri și mor sub pleoape de eter;
Femeia-n ochii ei ascunde un dor de care nu se știe,
Bărbatul, blând, doar îi răspunde cu ochi de foc și veșnicie.
Ah! Ochii care nu vor tăcea, ce scriu iubirea-n dulci tăceri,
Se-nchid și-apoi deschid o pace, ca cerul plin de învieri;
În ochii tăi, femeie mândră, îmi văd sfârșitul și-al meu rost,
Căci ochii fac iubirea blândă și spun ce-n lume n-are cost.
Cum se-adâncesc privirile, cum sufletul se prinde-n joc,
Și ochii scriu o rugă blândă în raze line, fără foc;
Sub pleoapa grea, priviri pătrund, se nasc, se sting și iar revin,
Când sufletele se ascund în ochii dulci și fără chin.
În ochii tăi e-o lume-ntreagă, un cer de dor și fericiri,
Când bărbatul în ei se leagă, se sting și viață și-amintiri;
Ei fac iubirii dulce legământ, și nimeni nu mai poate spune,
Cum ochii lor, prin al lor cânt, s-au împletit într-o minune.
Bărbatul își coboară ochii, în taina caldă ce o porți,
Și în adâncul lor de vise se leagă viața fără sorți;
Privirea-i rugă ce nu moare, ci arde-n flăcări de cuvânt,
Și ochii lor scriu în ardoare ce-a fost, ce este și ce-i sfânt.

3
Ah, cum se-nalță și coboară priviri ce doruri împletesc, 
Și tainic sufletu-și omoară cuvinte ce nu se rostesc! 
Ei ard sub pleoape îngerești, se scaldă-n raze de poveste, 
Și ochii lor, adânci și grei, iubirea toată o rostește.
În iriși verzi, și-n cei căprui, în mări de-albastru infinit, 
Se-ascund fiori de dor întregi și vise care n-au murit. 
Ei se privesc și tac cu teamă, cu dor aprins și nepătruns, 
Și ochii spun a lor poveste, un legământ tăcut, ascuns.
Acolo unde noaptea tace, și stelele se sting subit, 
În ochii lor iubirea naște un vis tăcut și infinit. 
Când genele se înfioară și se ating cu dulce dor, 
În ochii lor o lume moare și altă lume-i viitor.
Cât farmec au acei doi ochi, când doru-i scris în umbra lor, 
Când flacăra iubirii joacă și arde-n tainicul fior! 
Ah, ochii tăi, fântâni adânci, cu ape limpezi și pierdute, 
Ei știu tăceri ce nu se pierd, ei spun iubiri necunoscute.
Ochi grei de dor nespus, ca noaptea caldă, fără stele, 
Ei poartă-n taină un apus și-un răsărit de vise grele. 
Se joacă-n iriși mii de umbre, pe gene tremură fiori, 
Și-n ochii lor, sub mii de stele, se naște dorul tuturor.
Se nasc povești în ochi ce cântă tăcutul dor ce nu s-a spus, 
Ei ard și tremură, și-ncântă, sunt stele-n ziua fără-apus. 
În ochii lor se sting dureri, în ochii lor tresaltă viața; 
Ei sunt ale inimii tăceri și dor ce-și plânge dimineața.
Sub geana grea, cu dor ascuns, se naște-o lume de mistere, 
Și ochii lor, de cer pătruns, vorbesc în tainică tăcere. 
Ah, ochii tăi! ce-adânci păcate și ce iertări nespuse-n ei! 
Ei scriu tăceri nevinovate și doruri lungi și cu scântei.
De s-ar privi acești ochi mari de-argint și de mister, 
S-ar naște stele în povești și s-ar aprinde-ntregul cer. 
Ah, câtă taină-n ochii care se uită lung și doritor! 
În ei iubirea are soare și fericire și fior.
El o privește cu un soare ce-n ochii lui se scaldă lin, 
Ea-l mângâie cu-a ei privire, și timpul tace și-i senin. 
În ochii lor, atâtea patimi, atâtea doruri se aprind, 
Că parcă însuși cerul geme și stelele pe rând se sting.
Ochi tainici ca pădurea ce-ascunde-n umbră mii de vise, 
Se întâlnesc cu ochi de mare, cu valuri reci și necuprinse. 
Din foc și apă se-mpletește un drum de dor și legământ, 
Și parcă totul se oprește sub vraja ochilor de vânt.

4
Ce dulce e privirea-aceea, ce stăruie și vrea să ceară, 
În ochii lor arde-o lumină ce moare-n zori, renaște-n seară. 
E-o clipă ce topește timpul, e-un vis de-a dreptul împlinit, 
Când ochii tainici fac iubirea să se arunce-n infinit.
Sub gene lungi se-ascund povești, cu doruri mute dar aprinse, 
Și ochii-și spun tăceri cerești, ca stele-n noapte neatinse. 
E-un dans de suflete ce ard, priviri ce timpul îl opresc, 
Când ochii lor, în dulci fiori, iubirea-ntreag-o-oglindesc.
Ei nu rostesc cuvântul sacru, căci ochii spun mai mult ca el, 
În taina lor e-un dor de veacuri, e-un vis de cer și foc rebel. 
Și-atunci când se privesc în noapte, îmbrățișându-se tăcuți, 
Se naște-o lume de departe, din ochii dulci și absoluți.
Și când se pierd în dulci priviri, iubirea lor nu are margini, 
Căci ochii-și spun, fără cuvinte, tot dorul blând, nescris în pagini.
E-o lume-ntreagă de mister, de dor nebun și poezie, 
Ce strălucește-n ochii tandri și dă iubirii veșnicie.
Tăcerea lor e-un cântec lin, ce-atinge stelele de sus, 
În ochii lor plutesc lumini ce nu s-au spus și n-au apus,
Căci ochii lor sunt mii de vise, cu doruri tandre, necuprinse, 
Și-n ei se scriu iubiri promise și jurăminte neatinse.
În ochii lor, un vis de glorii, un foc de stele nevăzute, 
Se-mbrățișează fără vorbe, în clipe dulci și absolute. 
Căci ochii lor, fereastra sfântă, spre suflet și spre infinit, 
Rămân o lume neschimbată, un dor ce n-a fost și-a venit.
Și dacă glasul ar tăcea, și vântul s-ar opri în drum,
Privirea lor ar lumina, spunând povești ce n-au acum.
Ochi lângă ochi, suflet și gând, și chiar și-o lacrimă divină,
În dansul lor adânc, plăpând, iubirea arde și suspină.
Ei nu au glas, dar tot își spun, și ard și dor, și tot iubesc,
În ei se-adună cer și drum, și doruri care se-mplinesc.
Acolo ești, acolo sunt, în ochii tăi ce mă cuprind,
Și ochii noștri, pe pământ, o lume nouă iar aprind.
Așa privesc, așa tresar, cu doruri blânde, nesfârșite,
Că ochii tăi îmi sunt altar, și ochii mei, două ispite.
Și se iubesc, și tac, și plâng, și-și spun cu glas neauzit,
Tot ce pe lume-i mai adânc și mai frumos și împlinit.
În ochii tăi, iubirea-i soare ce nu apune niciodată,
Și ochii mei, privind spre el, îți spun o taină minunată.
Că-n ochii noștri e un vis ce-și cântă dorul nesfârșit,
Și-n dansul lor, tăcut, promis, e tot ce-n suflet am iubit.

5
Ce taină sfântă se ascunde în ochii tăi ca două stele, 
Când umbre dulci și visuri blânde se joacă-n luciul lor de miere. 
În ei e noaptea ce pătrunde cu dor de lună și mistere; 
Ei ard cu foc ce nu se-aprinde, și dorul lor nicicând nu piere.
Din ochii tăi, lumina toamnei coboară blând, ca o poveste, 
Și în privirea lor senină, iubirea sfântă se-mplinește. 
Ei fac din noapte primăvară și focul lor mă-nebunește; 
Privind în ei, se naște-o scară ce duce-n cer și se oprește.
Ochi dulci, cu tainice lumini, ce-ating cuvântul nerostit, 
În care sufletul suspină cu dorul veșnic și-mpietrit; 
Ei scriu pe ceruri și destine o taină ce-a fost dăruită,
Și-n clipa lor, cu rădăcini, iubirea ce-arde-i infinită.
Când ochii tăi cu ochii mei se întâlnesc în seara grea, 
Se-aprinde-n suflete un foc ce-n mod perpetuu tot te vrea. 
Ei se privesc și fără glas, își spun povestea lor divină, 
Și timpul însuși stă în loc, uitând a curge în lumină.
Sub aripa tăcerii calde, privesc în ochii tăi adânci, 
Și parcă sufletu-mi se scaldă în valuri line și atunci… 
Se naște-o lume fără margini, cu mii de stele, iar tu plângi…
Când ochii tăi și-ai mei se-ating, în priviri stinse și prelungi.
Când ochii tăi în ai mei vin și se topesc în sărutare, 
Se naște-n noi un dor divin ce niciodată nu dispare; 
Și când pe gene-ți flutură lumina și dorul nopților târzii; 
În ochii tăi, cu-a lor minune, se nasc iubiri și veșnicii.
Ei ard cu focuri neștiute, cu dorul stelelor căzute; 
În ochii tăi stau scrise mute iubirile demult pierdute. 
Privirea lor e nemurire și într-o clipă se adună…
În ochii tăi, o veșnicie, sub cerul blând de lună plină.
Ochi tainici, ce sub gene par c-ascund multe și vechi istorii, 
Îmi spun cuvântul fără glas și m-adâncesc în noi memorii. 
Ei scriu pe ceruri visul nostru, în nopți de dor și fantezii… 
Și tot privesc, iubita mea, și tot trăiesc iubiri târzii.
Din ochii tăi răsar lumini, și dorul meu le este scară; 
Sub gene dulci și-ntunecate, prezența ta e o comoară. 
Privirea lor e rugă lină și taină sfântă de-mplinire; 
Când ochii tăi pe-ai mei se-așează, ne-mbracă clipa de iubire.
Ce cântec dulce de iubire se naște-n ochii ce se vor, 
Și ce tăceri pline de duh le-mpletesc drumul călător! 
Se-ating priviri ca mângâierea unui apus de vară lină, 
Și ochii ard, în mângâierea iubirii lor ce se îmbină.
Și dacă-n lume totul moare și stelele se sting deodată, 
Privirea ta rămâne floare, în ochii mei mereu curată. 
Căci ochii tăi și ochii mei, uniți în noaptea de iubire, 
Vor fi în veci două scântei ce-n suflete au nemurire.

6
Ce dulce-i să-ți afunzi privirea în ochii ce ți-s oglindire, 
Când vezi în ei toată iubirea, tot dorul și a lui pornire. 
Ei tac și spun atâtea vise, ce n-au cuvinte să le-apună, 
Și ochii lor, ca-ntotdeauna, spun tot ce-n inimă răsună.
În ochii tăi mă pierd și mor, și-n ochii tăi renasc, trăiesc; 
Ei sunt chemarea unui dor ce nu se poate să-l opresc. 
În ochii tăi e cerul plin de doruri dulci și negrăite; 
Și-n ochii mei găsești podoabe, ce-au fost de stele pregătite.
Ah, ochi ce-ați scris iubirea noastră pe fruntea lumii de lumină, 
Privirea voastră rămâne verde, chemare tainică și lină. 
Voi spuneți tot ce inimi vor și-aud în șoaptele lor line; 
Privirea ochilor e dor ce ne unește pentru mâine.
Cu gene lungi cu tremur dulce, ca fluturi negri în amurg, 
Privirea-i plină de răscruce, un dor ascuns ce-l știi și-l plâng; 
Și el, cu ochii ca o mare, adânci și limpezi de păcat, 
Îi prinde visul ce nu moare și-l frânge-n suflet luminat.
În ochii lui, furtuni căprui, și în ai ei, un cer de primăvară; 
Priviri se joacă-n doruri vaste, un zbor de îngeri o să-apară. 
Și când se-așează liniștea lor pe pleoape obosite-n seară, 
Se nasc iubiri de dor ușor, ce-n ochi de foc se cântă iară.
O, ochi! fereastră de tăcere, adâncă, sfântă, de mister,
În voi e dorul fără vrere și-al inimii cel dulce cer. 
Vorbesc cu glas ce nu se-aude, dar plin de farmec și de vis; 
În ochii care nu se-ascund, iubirea toată s-a aprins.
Privirea-i caldă, răsărită ca soarele-n amurg târziu, 
Și-n ochii lui, o nemurită chemare-n tainicul pustiu. 
Ei tac și totuși spun povestea ce gândul n-ar putea s-o știe; 
Iubirea-n ei e blândă, lină, este ca murmurul de apă vie.
Când ochii lor în taină caută, în bezna unei seri târzii, 
Se naște-o dragoste curată, scăldată-n vise argintii;
Și ochii joacă în amiază ca două stele în pustiu,
Ea, taină sfântă și frumoasă, el, dorul veșnic și târziu.
O, ochii tăi, senin de aur, o, ochii lui, adânci și grei! 
Ei sunt povești ce n-au hotare, un dor ce nu-l învingi de vrei.
Și-n noaptea blândă de mistere, când visele se frâng în zori, 
Se naște o iubire stingheră în ochii lor nemuritori.
Și cum se prind privirile de-a lungul tainicelor șoapte, 
Se nasc povești nemuritoare în ochi de dor și stele-n noapte.
Ei tac și-și cântă tainic dorul, cu ochii plini de răsărit,
În ochi le arde viitorul unui amor nemărginit.

7
O, ochii tăi, poveste sfântă, o, ochii lui, adânci, cuminți; 
Ei cântă dragostea ne-nfrântă și dorul viselor fierbinți. 
Și-așa, privindu-se în taină, pe drumuri de argint și de visare, 
Se face lumea mai bătrână, dar ochii lor rămân de soare
Ce-adâncă vrajă se strecoară din ochii tăi, ca mări albastre, 
Când clipa-i plină de-nțelesuri, cu doruri sfinte și sihastre. 
Ei spun povestea unei vieți ce-n lacrimi dulci a fost țesută, 
Și-n raza lor de dor adânc, iubirea pururi e privită.
Privesc adâncul tău de vise și-n ochii tăi mă pierd, iubito; 
În verzi taine-ascunse-n iriși mă-nec cu suflet, infinito. 
Din ochii tăi îmi cântă zarea cu glas de îngeri nevăzuți, 
Și-n ei se-aprinde ca o rază un dor adânc, din zori neștiuți.
O, ochi ce poartă mii de gânduri, și voci și șoapte-neauzite, 
Cu voi aș vrea să pier în zarea de vise dulci și fericite. 
Căci voi sunteți a lumii taină, fereastra sufletului meu, 
Și în adâncul vostru-albastru se naște-un dor etern mereu.
Ce foc ascuns pâlpâie-n gene, ce dor fierbinte și aprins, 
Ce stele se destramă-n noapte când ochii tăi mă prind încins?
În genele ce-și tremur' umbra stă o poveste de iubire, 
Ce-n ochii tăi își plânge visul și inimi leagă-n nemurire.
În ochii tăi de foc și noapte se-aprind tăceri și doruri grele; 
Când mă privești, mă pierd în vraja ce vine de sus, din stele. 
Ei spun mai mult decât cuvântul și ard mai viu decât un gând, 
Și-n dulcea lor chemare de taină se leagă suflete plângând.
Ce dulce-i clipa când se-adună, în ochi tăcuți atâtea vise, 
Când sufletu-i lumină lină, și ochii, stele-n cer aprinse. 
Căci ochii tăi nu-s doar privire, sunt cântec și un dor curat, 
Și-n ei iubirea e menită să ardă-n veci, neîncetat.
O, ochi ce poartă nemurirea și-al dorului aprins cuvânt, 
În voi găsesc tot ce-i mai sfânt, tot ce e viu și tot ce-i blând. 
Cu ei aș vrea să mor, iubito, și-n ei să-mi dorm al meu destin, 
Căci ochii tăi de vis și noapte sunt raiul meu senin, divin.
O, ochii tăi, fântâni smarald, ce-ascund lumină și mister, 
Când mă privești, o lume-ntreagă se naște lin, de nicăieri. 
Ei poartă-n sine nemurire, un dor de vis, un timp tăcut, 
Și-n ochii tăi, iubito, viața îți pune frumosul absolut.
Și dacă veșnic s-ar închide, și ochii tăi n-ar mai privi, 
Te-aș căuta în noaptea lumii și te-aș ruga să reînvii.
Dar cât îți simt privirea-n mine și ochii tăi în ai mei dor, 
Voi ști că tot ce-i sfânt și dulce trăiește-n ochii ce mă vor.
Când ochii tăi, adânci ca noaptea, își lasă raza peste mine, 
Simt ceruri noi în pieptul fraged și doruri sfinte, cristaline. 
Și-n dulcea lor privire caldă, ce spune tainic și curat, 
Îmi scrii pe suflet o poveste, ce nu se stinge niciodat’.
Așa, iubito, ochii noștri se caută în zori și-n stele, 
Ei spun povestea vieții noastre, a dorurilor sfinte, grele. 
Și cât vor fi priviri în lume, ce poartă-n sine dor curat, 
Privirea ta va fi icoana iubirii fără de păcat.