To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Elisei Adam participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Brănești, Județul Ilfov, România și are 38 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Declarație de dragoste

Iubito,
Ție, femeii cu ochii de azur în care se îneacă toate zările, cu părul lung, crescut din văpaie și încolăcit ca valurile unei mări de cupru, cu trupul de sirenă ce tulbură liniștea lumii, îți scriu această declarație de dragoste.
Într-o seară când luna își scutura tăcerea peste acoperișuri ca pe un văl de sidef, m-am trezit rătăcind prin amintirea clipelor în care ți-am întâlnit ochii, două izvoare albastre, prea adânci pentru muritorii grăbiți. Și atunci am înțeles că veșnicia nu se numără în ani, ci în tresărirea inimii când sufletul tău atinge sufletul meu. Îți amintești clipa dintâi? Eu rătăceam prin lume ca un vers neterminat dintr-o poezie eminesciană, iar tu te-ai ivit, dincolo de colțul unei seri de august, ca o metaforă care își caută cuvântul. Știu că niciun cronicar al stelelor nu ar putea consemna explozia de culori ce se aprinde în ochii mei când îți zăresc chipul, pentru că ar ceda pergamentul de emoție și s-ar topi cerneala de sfială. Dacă ar fi să cadă zidurile timpului, aș străbate ruinele ținându-te în brațele mele. Tu ești izvorul în care vin să-mi spăl toate umbrele și temerile, ești coroana de foc deasupra căreia își pleacă genunchii toate mărunțișurile lumii. Într-o singură atingere de-a ta s-a cuibărit nemurirea. Prin părul tău se împletesc tânguiri de vânt din codrul străbun; de fiecare dată când îl mângâi, simt cum îmi curge prin vene un poem pe care Eminescu l-a lăsat neterminat pentru noi. Și mă pierd în parfumul tău de tei înflorit, în care foșnesc basmele copilăriei, amintindu-mi că și îngerii, uneori, coboară în trup de femeie. Când îți aud glasul, se deschid bolțile cerului ca niște orgi; fiecare silabă a ta este o notă care alunecă, diafană, pe clapele nopții. Și mi se pare că, undeva, un înger copiază grăbit această muzică pe pergamentul norilor, de teamă să n-o piardă.
De-îndată ce te-am zărit întâia oară, am știut că îmi va fi teamă doar de un singur lucru pe lume: să nu mă trezesc vreodată din visul în care ai pășit, desculță, în inima mea. Când te-am zărit prima oară: timpul şi‐a domolit valurile, aerul a tresărit ca o harpă şi totul s-a oprit într-un suspin de lumină, numai ca tu, roşcată sirenă a pământului, să pluteşti înspre mine. Ochii tăi, două azururi învăluite de taină, au îmblânzit orizontul; părul tău, flacără de mătase, a aprins răsărituri dincolo de răsărit. Atunci am înţeles ce înseamnă miracolul: aveai curcubeul ascuns în priviri şi marea dospită-n zâmbet. Te port cu mine ca pe o legendă scrisă în carne vie. Când păşeşti, însăşi muzica se adună sub tălpile tale. Silueta ta sfidează logica şi ademeneşte poveştile; eşti clasică precum Afrodita şi totuşi nouă ca prima suflare a copilăriei. În buclele tale roşii ard toamnele şi verile toate laolaltă; ele dansează, şoptind vântului poezii nestăpânite. Când îţi sărut pleoapele, ating linia unde se îmbrăţişează cerul cu marea: albastru peste albastru, emoţie peste emoţie. Când mă priveşti, inima îmi pulsează sonete, iar sângele simfonii în do major. Tu schimbi ora în eternitate și tăcerea în liturghie. Nu mi-e teamă de furtuni, pentru că furtunile te poartă pe tine în fiecare picătură; nu mi-e frică de noapte, fiindcă noaptea trăieşte în adâncul irisului tău. Ştiu că jurămintele pot fi fragile ca sticla, dar vocea mea ţi le revarsă neclintite: jur să-ţi ocrotesc râsul; să-ţi fiu ţărm şi busolă, arc şi săgeată, vis şi trezire. Te-ai așezat în viața mea asemenea unei sirene ce își regăsește țărmul: corpul tău sculptat în valuri îmi amintește că perfecțiunea nu este o legendă, ci certitudinea care-mi bate, tremurând, în piept. De aceea îți mărturisesc, cu toată limpezimea cerului din privirea ta, că tu ești începutul și sfârșitul cântecului meu. Ești răsăritul pentru care noaptea se împacă cu lumina; ești ecoul primăverii care nu obosește niciodată să învie flori pe buzele mele. În fiecare seară îți voi prinde numele de Luna nouă, să strălucească pe cerul tuturor nopților, iar la fiecare răsărit îți voi oferi soarele, ca dovadă că dragostea mea nu cunoaște apus.
Îmi amintesc clipa dintâi ca pe o parabolă străveche: eu, un călător rătăcit în deșertul unei vieți cuminți, tu, o oază de lumină ivită deodată, chemându-mă cu foșnetul pletelor tale ca frunzele unui foc aprins de toamnă. Și mi-ai potolit setea nu cu apă, ci cu zâmbetul tău de catifea, zâno. De atunci, fiecare răsărit își împrumută paleta din seninul ochilor tăi; fiecare amurg își înmoaie pensula în arama pletelor tale. Când plângi tu, ah, cer de octombrie, ploaia se simte de prisos și se oprește sfioasă sub pragul norilor. Te iubesc cu ardoarea marinarului care își ridică velele doar pentru a-și vedea sirena, te iubesc cu blândețea sculptorului ce-și lustruiește marmura până simte pulsul pietrei fremătând sub palmă. Te iubesc în parfum de frezie și în gemetele tale de catifea, și în priviri care ard fără să rostească nimic. În fața ta, stelele știu că n-au drept să prevestescă nimic unei iubiri deja scrise cu foc pe bolta cerului.
Mă-ntorc, seară de seară, la țărmul privirii tale albastre, așa cum marinarii își regăsesc steaua polară, singura călăuză demnă de încredere pe mările neliniștite ale acestei lumi. În clipa când ridici pleoapele, se deschid porțile unui răsărit căruia niciun apus nu-i poate stinge focul. Părul tău, cascadă din arama amurgurilor, curge în valuri jucăușe peste umeri, de parcă flăcările toamnei ar fi prins viață și s-ar fi lăsat mângâiate de vânt. Îl privesc și aud foșnetul frunzelor ca într-un preludiu de Vivaldi, iar în buclele lui descâlcite îmi găsesc mereu un nou pretext să rămân prizonierul tău fericit. Și totuși, dincolo de frumusețea ta răpitoare, mă răpune vocea ta grațioasă și sexi cu care-mi șoptești visele tale la ceas de taină. Tu ești începutul și ecoul fiecărei comparații pe care o pot gândi, tu ești metafora vieții mele. Ție, femeia mea, îți dau clipa și veșnicia în același timp, fiindcă numai tu poți transforma un moment într-o legendă. Când cuvintele vor obosi, îți voi așeza iubirea mea pe buze, și voi rămâne, pentru totdeauna, povestea ta preferată. Te iubesc cu săruturi care poartă mireasma viţei-de-vie coapte sub soare. Te iubesc cu fierbințeala unui august și cu neaua străvezie a unui ianuarie. Am făcut din tine însăşi cântecul meu. Rămâi poemul pe care îl recit, din inimă în inimă, până când timpul își va ascunde clepsidra în nisipul unei alte galaxii. Și dacă într-o zi cineva m-ar întreba ce-i iubirea, l-aș îndemna doar să-ți rostească numele. Restul ar fi ecou.
Rămâi, iubita mea, tabloul viu care dă sens culorilor, poemul pe care îl răsfoiesc fără sfârșit, aerul pe care-l respir cu uimirea dintâi. În ecoul sângelui meu bate doar un singur vers, mereu același și mereu nou: te iubesc, te iubesc, te iubesc, până când timpurile se vor stinge și infinitul însuși va amuți, copleșit de taina fericirii noastre. Rămâi, iubirea mea albastră, focul meu roşu, sirenă de catifea şi dor. Prin tine respir, prin tine scriu, prin tine trăiesc. Tu eşti răspunsul tuturor rugăciunilor nerostite. Iar dacă lumea s-ar sfârşi în clipa următoare, aş alege să o privesc stingându-se în oglinda ochilor tăi, pentru că, în ei, orice final devine început.
Noi suntem, iubito, un paradox de infinit: două ființe măsurate, dar cu inimi fără margini, care bat în același ritm, ca două pendule aliniate de Mâna cea Mare. De aceea îți scriu și scriu, și tot scriu, până când cerneala devine sânge, această declarație de dragoste: să știe toți cei care respiră sub soare, în duh, că eu exist numai pentru a iubi fiecare secundă pe care o atingi. Iar dacă vreodată îndoiala ar încerca să ne stingă făclia, întoarce-te, iubito, la aceste rânduri, și ascultă cum bate inima lor: ne vom regăsi la jumătatea drumului dintre cuvânt și tăcere, acolo unde dragostea noastră, ca un colind de îngeri, nu se sfârșește niciodată. Iar dacă cerurile s-ar prăbuși și toate cuvintele s-ar topi, ți-aș scrie iubirea mea pe pielea vântului, cu cerneala sufletului, ca s-o poarte în fiecare colț al lumii, murmurând neîncetat: „Ea este femeia mea, și în ea îmi odihnesc nemurirea.” Te ador!
Pentru totdeauna al tău, cel ce se mistuie și renaște în privirea ta,
Bărbatul tău.