To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Emanuela Filip-Hrițcu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Suceava, România și are 25 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Bobocii pe care i-ai lăsat să înflorească singuri

     Eram copilă neștiutoare într-o vreme de mult apusă. Atunci, vorbeam prin atitudinea mea încrederea debordantă a ființei. Cuvintele de rău sau părerile neavizate treceau pe lângă mine ca razele de Soare pe lângă cerul înnorat. Atunci, mă îndeamnă sufletul să scriu, eram fericită fără să gândesc! Nu puneam atâta simțire în orice faptă sau vorbă; nici măcar nu eram preocupată dacă acele schelete umblătoare de lângă mine erau în viață sau nu! Eram prea preocupată de lumea mea ca să observ măcar fugitiv lumile altora.
     Eram elevă la liceu și începusem să descopăr pasiunea lecturii! Mă trezeam adeseori în mijlocul orelor cu o carte sub bancă al cărei conținut îl absorbeam disperată, cu pixul care nota cuvinte scurse din actul de predare al profesorilor …..care îndrăzneau să îmi creeze o muzică de fundal cam neplăcută urechilor, credeam eu pe atunci. În timpul liceului, mi-am practicat cu ardoarea abilitatea de a fi multitasking. Temele primite le făceam în pauzele scurte de 10 minute sau mai puțin și reveneam la lectură. Ce-i drept, pe acea vreme de mult apusă citeam fără selecție!
     Fugeam disperată după ore să prind autobuzul roșu și ruginit, care cică, mă ducea în siguranță acasă! Se întâmpla rareori, să privesc pe fereastră peisajele în detrimentul scrisului negru de pe foi. Când priveam dincolo de cărți, sufletul dorea să imortalizeze prin scris ce vedea și ce simțea! Pe atunci, nu știam că voi deveni preocupată de scris! Ei…în acele timpuri, iubeam fără asumare; uram fără teama că nu voi putea fi iertată, făceam bine doar celor care îmi făceau bine! Dorul ar detalia prea multe, însă știe că n-are nici timp, că e scurt doar să îl regrete și mai știe că dorește să transmite un alt mesaj! 
     Mă aducea acasă totuși în siguranță autobuzul acela mare, roșu și ruginit! Știam că acasă am protecție, sentiment care, nu credeam că va îndrăzni să îmi lipsească în anii următori! Știam că e cineva responsabil pentru mine, de ceea ce se alege cu viața mea! N-aș putea descrie în cuvinte suficiente protecția, iubirea și acel cineva de lângă mine…. Nu știam pe atunci că voi privi la locul acasă și că nu îl voi mai simți ca acasă. Nu știam că pereții casei se vor prăbuși lipsiți de decorațiuni ale existenței, că iarba va crește atât de mare încât cărările de altădată nici nu vor mai fi vreodată vizibile! Nu știam că locul acela se va goli și că va rămâne peste ani ca o cicatrice unde au fost provocate rănile cele mai aspre nu trupului, ci inimii mele.
     Casa aceea e și astăzi cumva în picioare! De fiecare dată când o privesc mi se înfioară ființa și afirmă cu amărăciune pe chip: o fantomă a trecutului e aici! Dacă în pragul ușii ar apărea draga mea cea mai dragă, fantoma trecutului ar deveni bucuria din prezent… Cine ar putea să vadă unde a fost odată fericirea pe care anii m-au determinat să o transform în amintiri neclare? La acea casă, familia mea a fost fericită cu puținul. Prea plinul i se părea păcat.. de aceea, de cele mai multe ori, acel prea plin devenea suficient cât să supraviețuim zilei de mâine! Când veneam spre casă de la școală sau muncă, din capătul străzii simțeam mirosul îmbietor al mâncării. Acum, nu mai știu cum e să ajungi la casa corectă doar după mireasma mâncării! Mă bucuram de statutul copilei protejate.
     Apoi, fără un avertisment măcar, statutul acesta mi se întrezărea a fi luat. A ajuns boala în familia mea. Din cauza ei, protectorul care ar fi trebuit să fie principal, a abandonat lupta pentru familie și a plecat spre tărâmuri neștiute mulți ani până la întoarcerea lui la noi. Ea mi-a luat draga cea mai dragă; acasă s-a mutat la altă casă… În anii ce-au venit după pierderea statutului de copilă protejată, noi, familia rămasă, a trebuit să ne amăgim pierderea prin educație sau muncă. N-au fost ani ușori… deseori, am plâns nemângâiați, singuri și disperați. Ne-am ascuns sentimentele de neputință sub un chip cu zâmbetul până la ureche. Totuși, doar Domnul ne-a ținut uniți acasă… Sunt astăzi mai mult decât o copilă. În timpurile prezente, iubesc cu asumare, vorbesc cu grijă mare asupra fiecărui cuvânt rostit, prețuiesc orice act de bunătate sau răutate pentru că el mă tot șlefuiește. 
     Autobuzul mare, roșu și ruginit de altădată, s-a modernizat și e înlocuit de altul din altă țară. El nu mă duce acasă … mă poartă prin așa zisa călătorie a vieții: prin locuri temporare de unde îmi câștig sau pierd energia; prin stații reprezentative pentru diverse funcții ocupate temporar….
     Acasă original s-a mutat de multe ori la alte case… când mi se uită inima în căutarea unui acasă, se întristează. După atâția ani de când ai dispărut dintre noi, cine ar fi știut că vântul va fi așa de crunt cu bobocii lăsați în urmă? Cine s-ar fi gândit că prin iubirea ta,  floare măreață, ai fost adăpost de animalele ce doreau să ne calce și să ne frângă?
     După atâția ani, nici timpul nu mai are lacrimi să-mi mai dea pentru a jeli pierderea ta! Nici spinii de boboc  nu-mi mai permit să protejez pe ceilalți boboci mai mici; spinii mă rănesc suficient pe mine! Îmi place să visez că voi veghea cu iubire asupra celor ce mi i-ai încredințat, așa cum făcut-ai tu! Voi duce asta până la capăt, cu siguranță – îți vei vedea bobocii înflorind, floare măreață! Ne-am luptat cu ploaia de neadevăruri, cu focul de răutate, cu rafalele de așa zise compătimiri care ascundeau în spate numai desconsiderare! Ne-am primit cu întristare și amărăciune statutul de boboci singuri!
     Rădăcinile noastre au rămas ancorate în rădăcina ta de altădată; tulpinile s-au depărtat puțin și fiecare s-a orientat spre alte orizonturi! Suntem acum împreună boboci, dar, vedem diferit și gândim diferit! Frunzele noastre se mai dezlipesc și mai cad cu durere, ca apoi, să primim alte frunze mai puternice; iar, floarea noastră ce se ascunde încă în forma de boboc încă n-are curajul de a înflori! Nu e că nu ar putea înflori chiar acum…suntem blocați în înflorirea noastră, în căutarea noastră!  A fost un moment de înflorire cândva, pe când tu încă trăiai, floare măreață; ne-am oprit pentru că erai tăiată, ruptă în bucăți! Ne-am gândit atunci: dacă ăsta e prețul unei frumuseți spirituale, mai bine nu mai înflorim! Nu e că nu putem înflori acum.. suntem blocați în înflorirea noastră, în căutarea noastră!
     Tulpinile noastre au fost purtate în mii de căi de când ai plecat! Unele din tulpini au fost ciunțite de cuțitele oamenilor; au fost roase de sentimentele de vinovăție pentru moartea ta; au fost scurtate de unele neputințe. Tulpinile noastre s-au cutremurat cum n-a fost vreodată cutremur pe pământ! Tulpinile de boboci au fost sensibile la lipsa zidului protector avut cândva! Din cauza furtunilor la care au făcut față, ele acum sunt bătrâne și numai formele de boboci au mai rămas tinere. Peste bobocii aceștia au trecut anotimpuri, cu sărbătorile și evenimentele lor. De atunci, bobocii nu mai  suportă sărbătorile; ei se simt singuri și neimportanți. Când îi acoperă zăpadă cu mirosul ei de mandarine, ei ar prefera să nu mai poată mirosi vreodată. Când ies ghioceii din ascunzătoarea lor, bobocii ar prefera să nu mai existe pe pământ ghiocei. Când apare vara cu mireasma de vacanță, bobocii sunt nevoiți să trudească să-și facă singuri umbră în caniculă. Când toamna se ivește cu toate roadele ei, bobocii își dau seama că singurele lor roade sunt lacrimile care-au curs în lumea asta mare, udând fără o alinare culturile din inimile celor din jurul lor!
     Privesc ca un boboc (mai mare ce sunt) pe bobocii mici ce îi am în grijă. Nu pot decât să îi veghez prin rugăciunile mele și prin sfaturile cu dragoste oferite! Sunt conștientă că fiecare dintre boboci are lupta lui și oricât m-aș strădui, nu aș putea să înlătur golul pe care cu toții îl simțim! Nu îl voi înlătura niciodată ci, pot să îl mențin viu ca astfel, să nu uităm niciunul că vine momentul să înflorim pentru floarea măreață ce ne-a crescut și protejat cu viața ei!
      Iartă-ne floare dragă pentru bobocii care am fost, pentru bobocii care suntem și te rugăm, bucură-te pentru florile care vom deveni! Vom învăța să trăim înainte de a afla că ne vom ofili!