To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Emilia Ioana Vlad participă și cu a doua proză la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 12 ani. Este îndrumată de Prof. Laura Ștefan, Colegiu Național I.L.Caragiale, București. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      Blake și Lavinia

     Blake deschise brusc ochii. Respirația încă îi mai era sacadată și sudoarea îi curgea pe frunte. Tremura. Se dădu jos din pat și privi în cameră. Nu știa de ce făcea asta. Toată casa arăta la fel. Aceleași tapeturi florale verzi  și aceleași tablouri monotone ce înfățișau pisici. Însă ochii lui verzi nu dansau prin cameră pentru a revedea aceste imagini lipsite de fantezie. Nu. Ei căutau ceva. Ceva de care să se agațe. Ceva care să-i oprească nesfârșita cădere…Ochii lui se opriră în sfârșit din vârtejul cunoașterii. Se opriră pe o cutie. Nu era o cutie ieșită din comun, era la fel ca celelalte. Un cufăr micuț, din lemn de măslin, gravat cu mici simboluri interesante. Un cufăr care se poate găsi la  orice butic din colț de stradă. Însă, nu obiectul în sine îl făcea să privească cutia asemenea unui tezaur, ci ce era în ea. Cu mâinile tremurânde deschise cu grijă capacul cutiei. În cufăr se aflau două lucruri: o cheie micuță atașată de un lanț și o fotografie. Blake atinse cu degetele reci fotografia. Întotdeauna ”Ea” era răspunsul. Lacrimi grele începuseră să i se formeze în ochi și o mână cenușie cu degete lungi și ascuțite îi strânse inima. Tristețea. 
      Copilăria lui Blake fusese înrămată în culori vii. Fusese cusută cu fir de aur. Nici măcar nu simțise lipsa lui. Doar când ”Ea„ plecase foarfeca de argint tăiase cusăturile ce odinioară fuseseră aurii. Și acum își amintește ziua în care a primit ”vestea”. Își amintește durerea ce a trăit-o. Amintirile preschimbate în cioburi ce și acum îi înțepa sufletul. 
      Își șterse cu mâna stângă o lacrimă ce adăpostea toate tristețile de până acum ți reflectă la visul avut. Imaginile îî fugeau prin fața ochilor și frânturi de conversației îi inundau urechile: ”Vei afla taina…”, ”sabia și arcul de…” ” PROFEȚIE”. 
      -	Noc, Noc! Blake tresări. În pragul ușii apăru un chip curios înconjurat de ”blănița de vulpe” așa cum obișnuia să-i numească Blake firele de păr de culoarea focului ale surorii lui. Lavinia făcu un pas și intră în camera. 
      -	Grăbește-te! Vom întârzia la școală, spusese aceasta pe tonul ei calm și melodios ca liniștea de fiecare dată persoana care îl asculta. 
      Blake știa că sora lui încearcă să rămână pozitivă orice ar fi. De asemenea, era conștient și de greutățile prin care trecea. În calitate de frate mai mare se simțea responsabil pentru starea de spirit a unicei lui surori. Însă nu de fiecare dată reușise să fie cel mai bun frate. Sau cel puțin fratele care dorea el să devină. Încă de când ea avea 4 ani o luase sub aripa lui protectoare și o învățase tot ce l-a învățat și pe el. Își iubea sora mai mult decât orice pe lume. Ar fi făcut orice ca să o protejeze. Însă avea o singură temere. Se temea de ziua în care nu o va mai putea ajuta pe sora lui. Se temea de ziua în care aceasta avea să pășească pe calea ei și se va îndepărta de el. Blake se maturizase repede. Învățase unele lucruri pe cont propriu. Dar oare era suficient de matur să facă față maturității surorii lui mai mici? Într-un final acesta îi răspunse: 
      - Așteaptă-mă jos. Vin imediat!
      Acestea fiind spuse sora lui părăsise camera și-l lăsase singur. Alungând orice alt gând aruncă o privire spre ghiozdan și apoi spre foaia de hârtie căzută pe jos. Pe aceasta era inscripționat: ”Vineri: prima oră tot algebră”. Cu un oftat lung începuse să se pregătească de școală. 
  
     Lavinia aștepta în liniște la baza scărilor. Nu prea era în apele ei. Blake o îngrijorase. Niciodată de când ”Ea” plecase nu îl mai văzuse așa de îngândurat. Bineînțeles, fratele lui stătea mult pe gânduri și adesea se lăsa absorbit de timp, îngropat în amintiri de mult stinse. Însă când intrase în camera lui pe fața acestuia se putea citi disperarea și tristețea profundă. Lavinia știa că încearcă s-o protejeze și că adesea în ascunde lucruri, încercând s-o țină în siguranță, dar niciodată nu lăsa să se vadă acest lucru. Blake se pricepea de minune să-i țină sentimentele îmbrăcate în taină, însă de această dată eșuase. Și acest lucru o înspăimânta pe Lavinia. Își iubea fratele atât de mult, era singura persoană în care avea încredere. Voia să-l ajute, dar nu știa cum …

      Blake coboară pe scări în viteză. Deja erau în întârziere și Lavinia știa că are test la algebră, așa că se încălțară repede și-și luaseră ghiozdanele. 
      -	Plecăm, se auzise Blake țipând din hol. 
      De obicei bunica lor era în grădină, sau stătea în camera ei. În tinerețe fusese o actriță renumită în New York. Însă bunica lor nu era la fel ca celelalte bunici. Nu le povestise niciodată despre viața ei în tinerețe și nu le gătea mâncăruri din partea casei, sau alte lucruri care să le spele tristețile. Nu. Nici măcar nu dădeau ochii cu ea. Nu le adresa niciun cuvânt. Ba mai mult, îi adoptase și îi înscrisese la școală numai pentru a-și păstra buna reputație. Lavinia era sigură că nu îi pasă de ei. Vorbele ei spintecau valul purului adevăr atunci când bunica le arunca priviri crâncene de fiecare dată când nu terminau totul din farfurie. 
      Ca de obicei,  Blake nu primi nici un răspuns, așa că ieși îmbufnat afară și trânti ușa după el. 
      Inima Laviniei bătea mai tare decât îi răsunau pașii pe podeaua lucioasă. Avea ghiozdanul plin cu cărți în spate iar clip-bordul cu programul zilei pregătit în mâna dreaptă. Pentru cine privea din exterior ar fi putut zice că asemenea școlăriță nu avea nici un motiv de îngrijorare. Însă, în adâncul sufletului ei ceva se zvârcolea și se agita mișcându-se dintr-o parte în alta, sărind în sus și în jos și nedându-i pace. O pată. O gaură. O rană creată din vorbele dure, mult prea crude, ce ating nuanța iminentului negru care și-a presărat otrăvitoarea cerneală în locul pustiu al sărmanei copile, cufundând-o în voci de un gri apăsător ce-i șoptesc noaptea în urechi false vorbe ce poartă haina mult prea mică a adevărului. Chiar atunci, o voce groasă, rea, amenințătoare, periculoasă și cu adevărat chinuitoare, s-a îndreptat fulgerător către ea, înțepând-o asemenea unui pumnal scăldat în tainele flăcărilor:
       -	Morcoveațo! Pe cine ai mai umbrit cu părul tău fosforescent? Lavinia nu răspunse. Continua să meargă cu pașii apăsați și cu inima strânsă, asemenea unei creaturi speriate. Încercă să-și controleze bătăile neregulate ale inimii și respirația. Însă vorbele încă o zgâriau pe urechi cu puterea unor gheare. Fratele ei spunea adesea că nuanța părului ei este unică, iar asta o face specială. Însă cuvintele usturătoare, coșmarurile și îmbrâncelile pe care le primea ori de câte ori punea o întrebare sau încerca să-și facă prieteni, îi dădeau altă impresie. Începuse să se obișnuiască cu gândul că va fi mereu diferită de ceilalți și niciodată nu avea să se potrivească cu cei din jur. Însă replicile care îi erau aruncate la școală de parcă ar fi fost un robot fără suflet, o făceau să închidă tristele pleoape scufundate în șiroaie de lacrimi ce numai fratele ei le putea opri din misiunea de a îneca inima acesteia. 
      Când în sfârșit ajunsese în sala de clasă, profesoara de istorie încă nu venise. Se așezase în ultima bancă, singură. Ca de obicei, nimeni nu voia să stea lângă ea. De fiecare dată când profesoara o punea în bancă împreună cu altcineva, persoana lângă care stătea își trăgea scaunul departe de Lavinia, marginalizând-o. Nici în pauze nu o ducea mai bine. Stătea singură, retrasă, uitată de toată lumea, încercând pe cât posibil să ignore insultele aspre ale celorlalți copii. Stătea în ultima bancă citind. Cititul o făcea de fiecare dată să se simtă în largul ei, în lumea ei. O făcea să uite toate problemele pe care le avea. Îi permitea să viseze cu ochii deschiși, iar mintea îi permitea să se refugieze în lumea ei. Într-o lume în care nimeni nu putea s-o judece sau s-o critice. Într-o lume pe care nimeni nu putea să o fure cu forța de la ea. Era numai lumea ei, în care putea să facă ce dorea, în care putea să zburde, să alerge, să-și împlinească dorințele. O lume în care era iubită și respectată. O lume în care avea prieteni care îi ascultau părerile, care erau lângă ea spiritual, nu fizic. Dar care o făceau să supraviețuiască realității cufundate în negură. Singurul lucru care prea bizar în legătură cu această activitate este că Lavinia citea în greaca veche.  
      Însă atunci profesoară întră în clasă și-i întrerupse gândurile Laviniei. O carte albastră, cu un trident căzu din bancă, făcând un zgomot ușor pe podea…

       Blake încerca să devină una cu profesoara de matematică. Se afla în sala de clasă, în banca dată cu lac, însă nu se putea opri din întrebat ce-ar face el dacă ar fi în locul persoanei de la catedră. Bineînțeles, acest lucru nu avea să-l ajute foarte mult în rezolvarea testului la matematică. Încercă din nou să se concentreze. Dar, din păcate, concentrarea nu era punctul lui forte. Se întreba de fiecare dată de ce a trebuit să se nască dislexic și cu deficit de atenție. Asta încă rămâne un mister pentru el. 
      Tic-Tac, Tic-tac, ceasul continua să se holbeze la el, eșuând catastrofic la test. Blake începea să se pregătească deja emoțional pentru rezultatele ce aveau să-l nimicească. Însă preferă să încerce să rezolve ceva decât să își plângă soarta inevitabilă care avea să-l aștepte după primirea rezultatelor. Știa încă de atunci că va avea o discuție serioasă cu doamna de matematică…
       Așadar după două ore de chin cumplit, băiatul ieși din sala de clasă, convins că va trebui să găsească o scuză relevantă și credibilă când ”comandantul” de matematică avea să-l ia la întrebări.
       Tot gândindu-se profund la singurul lucru concret din capul lui, urechile lui identificară un mic zgomot aproape imperceptibil, ce venea din spatele unui tufiș retras. Se duse curios să vadă despre ce este vorba, însă imediat înțelesese. Era Lavinia. Din păcate gândurile i se adeveriseră. Un ghemotoc mic, roșcovan, cu ochii verzi-gălbui și cu o privire distrusă, ridicase căpșorul neajutorat spre el căutând alinare. Lui Blake i se frânse inima când citi durerea strânsă în ochii limpezi inocenți de copil. Se aplecă grijuliu și o luă în brațe. Îi putea simți inima bătându-i cu putere în pieptul ei micuț, iar respirația îi era sacadată. Cu gesturi drăgăstoase îi mângâie delicat părul fin la atingere și o consolă. Îi înțelegea durerea, știa prin ce trecea sora lui și știa prin câte va mai trece. Așa că o luă sub aripa lui protectoare și îi spuse:
      -	Un om nu plânge pentru că este slab, plânge pentru că a fost puternic pentru prea mult timp. Și acestea fiind zise îi șterse lacrimile de pe obrajii pistruiați. 
       -	Însă în fracțiune de secundă privirile amândurora le fuseseră distrase de țipete și urlete. Un vaiet ca de monstru se răspândi prin curtea școlii și ultimul lucru pe care cei doi frați îl văzură fusese perechea imensă de ochi argintii. 
       -	Totul se întunecă…