To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Emilia Ioana Vlad participă și cu a treia proză la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 12 ani. Este îndrumată de Prof. Laura Ștefan, Colegiu Național I.L.Caragiale, București. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      Picături de iubire

      Cu ani în urmă, înainte ca omenirea să schimbe totul, Universul a dat naștere a două zeițe ce urmau să fie conducătoarele întregii lumi. Acestea se numeau Pământul și Cerul. Rolul lor era să protejeze planeta noastră cu cel mai mare preț. 
      Fiecare dintre ele a oferit câte un dar Universului. Cerul a creat stelele, luna și soarele și a învăluit planeta într-o pătură țesută din cele mai demne vânturi pe care le făcuse cu puterile ei, atmosfera. În schimb, Pământul a dat naștere florilor și copacilor, a format munții și a croșetat cu fire de catifea tulpinile delicate ale ierbii, ce apoi le-a pictat în nuanțe de verde. Mama Pământ s-a gândit să presare peste creația ei suflare de viață și imediat copacii au început să danseze în bătaia vântului, ia florile să cânte când sunt învăluite în razele de soare. 
       Văzând cât de multe lucruri fascinante poate face Pământul, mânia a cuprins Cerul, pe sora lui. Pe atunci sentimentele erau libere, așa că gelozia a înconjurat Cerul cu mâinile ei negre ca smoala. Răzbunarea s-a strecurat și ea prin acea situație și a făcut ca de atunci Cerul și Pământul să se certe și să se urască reciproc. 
       Au trecut o sută de ani de când cele două surori se luptă pentru dreptate. Cerul a trimis ploi torențiale asupra Mamei–Pământ și fulgere orbitoare ce provocau incendii catastrofale. Nici Regina Ținuturilor Pământești nu s-a lăsat mai prejos. A făcut tot posibilul să facă Cerul să-și iasă din minți. Și a creat munți înalți ce înțepau bolta cerească cu vârfurile lor dure. Chiar dăduse naștere unei fiice. Aceasta se numea Apa. Ea avea responsabilitățile de a avea grijă de toate plantele de pe pământ. Trebuia să presare peste acestea stropi de viață. 
      Apa era un spirit liber. Nu-i plăcea să i se spună ce să facă sau să fie servitoarea cuiva. Deși învățase de la mama ei că războiul este singura modalitate de a-ți păstra demnitatea, aceasta nu era de acord, știa că acest război dintre cele două surori va provoca și mai multă suferință. Dar ei îi era teamă să vorbească despre aceasta cu mama ei. 
      Într-o zi tristă de vară, Pâmântul a condus-o pe Apă la o oază. Fulgerele și tunetele se auzeau pe fundal. Afară ploua cu găleata. Parcă în fiecare strop de ploaie se oglindea o părticică din durerea pe care o simțea acum Apa. Totul părea acoperit de o mantie gri. Pământul și-a condus fiica la o groapă enormă săpată în pământ. Ochii mamei ei nu mai erau blânzi ca altă dată. În aceștia puteai observa cruzimea și nemiloșenia ce puseseră stăpânire pe Zeița Pământului. Aceasta a lăsat să cadă în groapă o sămânță mare, mai mare decât cele obișnuite. Ca la un semn, groapa s-a închis. Apa a părut nedumerită iar mama i-a explicat că acesta era copacul ce va depăși granițele nesfârșite ale cerului și va reuși s-o învingă într-un final pe sora ei. 
      Au mai trecut o sută de ani de la conflictul celor două surori. Apa privea disperată ce se întâmpla. Mama ei arăta mai rău ca niciodată. La fiecare cotitură se afla câte un incendiu, florile se uscaseră demult, iar copacii erau acum desfrunziți și uscați. Nu mai era nici un pic de viață pe pământ. 
Colac peste pupăză, cele două surori s-au luptat cu atâta înverșunare încât s-au rănit una pe cealaltă. Ambele elemente au căzut într-un somn adânc și veșnic. Planeta noastră începea să piară încet-încet. Apa s-a dus la copacul sădit de mama ei și a izbucnit în lacrimi. A plâns zile în șir. Lacrimile ei s-au transformat în râuri și în mări, dar planeta tot suferea după crâncenele bătălii. 
	Într-o noapte, pe când Apa ședea lângă ciotul de copac care nu crescuse deloc în ultimul timp, un punct alb și-a făcut apariția în negura cea neagră a nopții. Era luna de cristal ce își revărsa lumina asupra fiicei Pământului. Luna i-a zâmbit cu drag zeiței, luminând mai puternic ciotul de copac pe care stătea. Atunci Apa și-a dat seama ce trebuia făcut pentru a salva planeta. Copacul plantat trebuia să se înalțe, dar nu pentru a se răzbuna ci pentru a aduce liniștea pe pământ. Doar iubirea putea echilibra balanța, iubire ce nu a existat niciodată între cele două surori. Fiica Mamei –Pământ s-a ridicat în picioare și și-a întins brațele în fața ciotului de copac. S-a gândit la tot ce iubea ea cel mai mult, la codrii verzi ce-i spuneau povești de leagăn, la florile multicolore ce o răsfățau cu parfumul lor. Cel mai mult s-a gândit la iubirea față de mama ei, oricât de multe greșeli ar fi făcut aceasta, pentru Apă ea rămânea mereu ca o nestemată în inima ei. 
     Copacul a început să se ridice din ce în ce mai sus. Crengile lui se înălțau în înaltul cerului cu o viteză uluitoare. Frunzele lui ce erau de un roșu aprins răsăreau poznaș de pe fiecare crenguță în parte. Trunchiul robust al copacului părea solid și bine prins în rădăcini, dar în același timp și ușor ca un fulg. Era un măr. Un măr ce avea fructele de aur. Jos, rădăcinile îî erau verzi, iar sus, vârfurile îî erau albastre. Apa nu mai văzuse niciodată un astfel de copac. Apoi trunchiul mărului a început să crape. Avea o sevă așa de strălucitoare că-ți era greu să te uiți la ea. 
      Arborele a explodat într-o puzderie de culori. Iarba era din nou verde. Alte milioane de copaci au răsărit din pământ. Mantia gri a fost înlocuită de o mantie albastră. Animalele aui început să cutreiere ținuturile, iar fulgerele și tunetele au încetat, fiind alungate de către soarele arzător. Venise primăvara după două sute de ani de război. 
       Apa era mai fericită ca niciodată și își găsise un loc pe ramurile mărului, aducând ploile când era necesar și încărcând arborele cu iubire și speranță în fiecare zi.