To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Florentina Danu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Brașov, România și are 54 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Nu spune nimănui că te iubesc

Lumea este un câmp de iarbă uscată, dornică de o scânteie.
Nu trebuie să cunoască bătăliile frenetice ale unei păsări colibri prinse în pieptul meu.
Afecțiunea noastră, o nepotrivire în decorul întunecat al acestei lumi, 
mai bine înflorește în umbră, nevăzută, desfăcându-se doar pentru noi.
Ține-o în siguranță, ferită de ochii curioși, de limbile judecătoare.
Nu spune nimănui că te iubesc!
O înțelegere tacită, o iubire care prosperă în spațiile liniștite dintre bătăile inimii... doar pentru noi.
Ascunde iubirea sub cenușa zilelor obișnuite, în lumina soarelui prinsă în colțul ochilor tăi.
Lasă această înflorire necunoscută, hrănită de tăcere, o floare pe care doar noi s-o putem mirosi.
Nu spune nimănui că te iubesc! Să fie secretul nostru, doar al nostru.


Îți scriu pe o frunză albastră

Îți scriu pe o frunză albastră, nu pentru că există,
ci pentru că așa este frunza mea imaginară.
O frunză scursă de verdele ei, clătită într-un cer de vis,
cerneala, sevă amestecată cu dor, revărsată ușor în vene, 
cartografiind o călătorie nemărginită
spre locuri în care nu am fost vreodată.
Cuvintele cad precum petalele, fragmente dintr-o poveste 
purtate de briză până la fereastra ta.
Nu căuta logică în acest pergament de safir.
Simte doar gustul speranțelor nerostite.
Această frunză albastră, un mesager fragil ce poartă
doar umbrele absenței și o rugăciune pentru prezență.
Lasă-l să-mi poarte cuvintele, ca o barcă de hârtie pe un curent de cobalt, 
până când se dizolvă în ploaia care vine
și redevine o parte a cerului albastru...


Te-am zidit în neuitare

Praful dansează într-o cameră uitată de vreme, unde
soarele, ca un hoț, fură culoarea din fotografiile noastre.
Eu te-am zidit în neuitare...
Te-am acoperit cărămidă cu cărămidă, în mausoleul amintirilor.
Fiecare piatră, un puzzle al râsului tău gravat în memorie.
Uitarea este o catedrală răsunătoare, unde fiecare pas este o rugăciune, 
iar numele tău un vitraliu, arzând în inima întunericului.
Lumea, uit-o!... las-o... Aici, în acest loc, ești pentru totdeauna
zidit în neuitare.