To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

George-Eugen Itoafă participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Constanța, România și are 25 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Oaia neagră

În turma albă, liniștită
Stă o oaie neclintită.
Neagră, mică, visătoare
Se uita mereu în zare. 

N-avea frică de cioban
Și avea mereu un plan:
Păștea doar când toate stau
Și gândea când ele beau. 

Avea visuri, avea gând,
Nu-i plăcea să stea la rând.
De ceilalți era ferită 
Era cea mai diferită. 

Toți ziceau că-i vinovată,
Că-i rebelă și ciudată,
Dar ea doar căuta drum
Să n-ajungă de consum. 

Aștepta doar să mai crească
Ca să urce sus pe creastă,
Să privească lumea toată
Și să nu fie uitată. 

Chiar dacă e mai tăcută,
Nu e slabă, nici pierdută.
E doar oaia ce-a știut
Ce restul n-a priceput: 

Că în blana ei pictată
Stă o inimă curată,
Că-i bine să fii model
Când ceilalți trăiesc la fel. 

Chiar de blana-i de culoare,
Nu e vină, ci valoare.
Și știe că cei mai rari
Sunt și cei mai necesari.


Cine-a muncit, cine-a visat

Albina zboară de cu zori,
Cu chef de muncă printre flori,
Culege miere ne-ncetat,
Bondarul doarme relaxat.
La cine-i stupul pregătit?

Ea zboară harnic, cu folos,
El lenevește, fiind fălos,
Ea strânge tot, el doar se-ntinde,
Și nici nu știe ce se vinde.
Ai vrea un stup făr’ să muncești?

Albina poartă-n sac nectar,
El stă, visează în zadar,
Ea are plan, el are chef,
Să stea la soare ca un șef.
Cine-i cu gândul doar la el?

Când vine seara, istovită,
Albina cade-n zbor, trudită,
El cască larg cu ochii-n nor,
Și zice: „Mâine zbor ușor”.
Sau mâine iar te odihnești?

Albina știe calea dreaptă,
Și fără laudă, se-ndreaptă,
Spre flori, spre stup, spre înflorire,
Spre un final cu răsplătire.
Tu știi pe unde să pornești?

Când trece timpul ce rămâne?
Albina lasă dulciuri bune,
El amintiri fără vreun rost,
Și nici nu are adăpost.
Ai fost folos, sau doar decor?

Și când vin ploile de sus,
Albina are tot de spus,
El se ascunde dupa frunză,
Văzând sub ea o veche pânză.
Cine-a muncit, cine-a visat?

Când vine iarna, dârdâind,
El bate-n stupul strălucind,
Albina-l vede, dar nu-l ceartă,
Îi dă mâncare și îl iartă.
Dar tu, de ce n-ai strâns nimic?

Și-acum când tragi o-‚nvățătură,
Din miere, stup și picătură,
Întreabă-te cu voce lină:
„Am avut oare disciplină?”
Ori ai visat doar mierea plină?


O zi care n-a mai venit

Am strâns în piept atâtea clipe ce s-au dus și s-au stins,
Și-am învățat că timpul curge, iar dorul este neatins,
Am strâns în pumni de fum, promisiuni neîmplinite,
Și-am rătăcit pe drumuri reci, prin amintiri nemărginite,
Și s-au dus,
Lăsând doar umbre și apus. 

Am desenat pe ceruri goale, o ultimă speranță-uitată,
Și-am scris pe ziduri vechi cuvinte, ce n-au fost spuse vreodată,
Am căutat în fiecare vânt, ecoul visului promis,
Dar totul s-a închis în noapte, în vorbele ce nu s-au zis,
Și s-a frânt,
Sub cerul greu și tremurând. 

Am pus pe tâmple doruri grele, să le îmbrac în sărbătoare,
Dar s-au topit ca aburii, sub greutatea unei zări amare,
Am vrut să cred că va veni o zi mai blândă, de-mplinit,
Dar m-a cuprins un gând nefast și m-a purtat către sfârșit,
Și-a dispărut,
În val de ceață și trecut. 

Am întrebat prin colț de stele, de ce lumina nu mai vine,
Dar stelele s-au prefăcut în ploaie rece peste mine,
Și-am rătăcit cu fruntea-n jos, prin labirinturi de uitare,
Sperând că poate, într-un zori, o zi va fi mai răbdătoare,
Și s-a dus,
Fără cuvânt, fără răspuns. 

Am așteptat pe marginea luminii, un ciocănit să-mi bată-n geam,
Dar geamul meu era prea vechi, iar vântul mă striga în van,
Am încercat să prind din nori, o rază mică de uitare,
Dar mi-a căzut în palme, doar praf de stele căzătoare,
Și s-a stins,
Ca un ecou de neînvins. 

Am pus pe umeri jurăminte care-au căzut fără să doară,
Și-am strâns în jurul ochilor o ploaie veche și amară,
Am așteptat cu mâinile întinse, o zi de jar și primăvară,
Dar am primit în schimb o toamnă, ce-și lepăda culorile în seară,
Și s-a închis,
Într-un adio prea aprins. 

Și am rămas cu ochii grei, privind în gol un răsărit,
Sperând la ziua cea promisă, când totul este împlinit,
Dar timpul, surd, nepăsător, a râs necumpănit,
Și mi-a șoptit încetit, din universul infinit:
"O zi care n-a mai venit",
Iar eu cu neputință, mă uitam necăjit.