To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Georgiana Ilie participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Málaga, Spania și are 33 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Pânza singurătății

Camera 210 era scăldată într-o lumină blândă, ca de miere. Fereastra înaltă, în stil neoclasic, cu arcadă și piloane, era deschisă larg și releva o imagine frumoasă a unei grădini bine îngrijite. În mijlocul unui amalgam paradoxal de ordonat de plante diverse, se înălța un chioșc de grădină din fier forjat alb în care, la orele acelea, nu se afla nimeni. În stânga lui, un superb lămâi plin de roade. Dincolo de gardul înalt de piatră, nemărginită, marea.
Toată suflarea era cufundată în liniștea tihnei după-amiezii de vară – doar perdelele fluturânde și cicadele agitate însuflețeau acest tablou.
Pe fotoliul de lângă fereastră ședea, cu privirea pierdută afară, o mână de femeie în vârstă, îmbrăcată într-o rochie elegantă de vară, înflorată, cu perle atârnate la gât și cercei asortați în urechi. Lângă ea, o femeie tânără îi oferea răbdătoare un amestec de fructe de sezon dintr-un castron pestriț, la care doamna elegantă rămânea, de mult timp, impasibilă. Niciuna nu spunea o vorbă.
Ceasul de deasupra ușii cânta mândru trecerea timpului.
Deodată, femeia de pe fotoliu își întoarse cu o zmucitură capul spre cealaltă, luă furculița și începu să mănânce cu poftă. Cu gura plină și privind-o un pic cam sceptică, îi spuse tinerei:
– Și câți ani zici că ai? Nu prea știu cât să-ți dau, vreo 28? E, mă rog, nici nu contează, să știi. Femeile nu trebuie să-și spună vârsta, toată lumea știe că nu e frumos să întrebi o doamnă câți ani are. Hai că glumesc și eu cu tine, să mai destind atmosfera. Știi, am și eu o fată, are 15 ani. E la liceu, e deșteaptă de pică. Sunt așa de mândră de ea, nici nu poți să-ți dai seama. Vrea să se facă psiholog, îi place ei să sape prin mințile oamenilor, are așa o înclinație. Probabil și mama ta e foarte mândră de tine, pare că are toate motivele. Pari blândă, bună, implicată. De cât timp ziceai că lucrezi aici?
Femeia tânără nu-i răspunse nimic. Se ridică în schimb, luă un șervețel de pe masă și i-l oferi doamnei, dar cum aceasta îl luă și îl făcu ghemotoc, repetă gestul și o șterse ea însăși pe obrajii mânjiți de zeama de pepene. Doamna se feri cu o grimasă enervată, se ridică anevoie de pe fotoliu și începu să se dezbrace încet.
– De ce te dezbraci, nu e timpul să te schimbi acum. Hai să te întinzi puțin, e zăpușeală, aici în pat o să fie mai bine.
Și o luă blând de după umeri ca să o ghideze către pat.
– Păi cum, trebuie să mă schimb, să plec, merg la școală să-mi iau fata. Are 10 ani, e clasa a patra. Acum trece la gimnaziu, îi place mult engleza.Femeia o întinse cu ceva dificultate pe pat. Doamna rămase pironită, cu privirea pe fereastră, fără să mai spună nimic. În scurt timp adormi liniștită.
Femeia tânără se plimbă o vreme prin cameră, apoi intră în baia adiacentă și se spălă îndelung pe față, după care se privi în oglinda cu ramă aurie, cu mâinile sprijinite pe lavoar. Ieși tiptil ca să n-o trezească pe bătrână și se îndreptă spre chicinetă, unde găsi câteva gustări, câteva pliculețe de ceai și niște cafea. Puse de o cafea, luă cana aburindă și se așeză în fotoliu să răsfoiască „Cartea neliniștirii” a lui Pessoa, cartea ei de suflet. Se cufundase complet în lectură, aproape pierzând orice simțământ despre timp și spațiu, când deodată fu luată prin surprindere de strigătele doamnei cu perle, care se trezise și se afla într-o adevărată stare de agitație.
Tânăra dădu să se ridice repede și vărsă cafea fierbinte pe mâna stângă. Înjură în barbă, lăsă cana și cartea pe măsuța din fața fotoliului. Din trei pași era lângă pat și se așeză, cu o mână pe mâna ofilită a bătrânei și o întrebă:
– Ce este, ce s-a întâmplat, de ce te sperii? Hai, liniștește-te, totul e în regulă.
– Unde sunt și cine ești tu? Să vină soțul meu, eu vreau să vină soțul meu, să vină el!
– Liniștește-te, hai să bem niște apă, uite ce frumos e afară pe fereastră, ce frumos se vede marea! Hai, uite, îți fac un ceai, avem și biscuiți, nu-i motiv de supărare.
Doamna cu perle se liniști brusc și se așeză în capul oaselor pe pernă. Tânăra continua să-i mângâie antebrațul mâinii drepte și, când se asigură că se liniștise, se îndreptă iar spre chicinetă, puse de un ceai de tei, scoase biscuiți cu ciocolată din cutie și îi duse întreaga gustare în pat. Se ridică apoi și alese din bibliotecă un vinil cu Ceaikovski. Prima piesă era Serenada pentru coarde în Do major. Bătrâna ținea cana cu ceai cu degetele ei albicioase, scheletice și zâmbea, privind norii.
– Asta ascultam când eram însărcinată cu fiica mea. Ce fericită am fost în perioada aia! Ascultam muzică clasică toată ziua și citeam pe săturate. Și, desigur, abia așteptam să îmi cunosc copilașul. Pe bună dreptate, e o minune de fetiță. Abia aștept să ajung acasă să o văd. Tu ai copii? Ei, cred că ai, pari o mămică excelentă. Când terminăm aici treaba, să te duci neapărat acasă la copiii tăi, sigur te așteaptă. Copiii mereu au nevoie de mama lor, indiferent cât sunt de mari. Te simți singur fără mama, ai nevoie să fie acolo. Știu ce zic, mama a murit de tânără, am suferit mult. Dar tu ce lucrezi aici, cu ce vă ocupați? Dă-mi, te rog, niște apă. O baie ar fi pe aici? Parcă ne-am cunoscut cândva, înainte, nu știu de ce am senzația asta. Tu mă cunoști pe mine?
Femeia sorbi din cafeaua care mai rămăsese în cană, privind-o fix pe doamna cu perle. Privirea ei blândă o cuprinse pe bătrânica neputincioasă pe de-a întregul. O privea lung, cu Ceaikovski pe fundal. Era obișnuită cu genul ăsta de alternări ale stării ei de spirit. Se întâmplau cu zecile, în fiecare zi, de aproape trei ani deja. O cunoștea bine, știa exact ce să facă și când să facă, ce să-i dea să mănânce, când să-i facă toaleta. Știa ce să facă atunci când se speria și când cerea să-și vadă soțul, mort de zece ani. Îi trecea prin fața ochilor toată această perioadă în care se aflase aici, multe ore pe zi, între acești patru pereți cu vedere înspre Mediterana, în care un suflet de om își uita, puțin câte puțin, întreaga existență. Se întreba adesea ce rost are tot tumultul vieții de dincolo de acești pereți, toate strădaniile, toate scopurile, toate năzuințele. Ce mai rămâne dintr-un om atunci când își uită toată viața? Ce mai e un trup gol de amintiri?
Când, într-un târziu, respirația bătrânei se domoli, încet-încet, și trupul ei împuținat de vreme și de boală se lăsă, în sfârșit, pradă slăvitei odihne, tânăra mai rămăsese o clipă pironită în mijlocul încăperii, privind-o cu lacrimi în ochi pe bătrânica adormită. Lumina din încăpere devenise albăstruie, rece. 
Își luă geanta din cuier, se aplecă asupra doamnei cu perle, o sărută pe frunte și, deschizând ușa de la intrare încet, ca și cum ar fi vrut să împietrească clipa aceea, zise cu voce șoptită, tremurândă:
– La revedere, mama. Te iubesc. Ne vedem mâine.
Și închise fără zgomot ușa în urma ei.