To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ilinca Ștefania Bătrînu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 18 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Infinit

Îmi spui că sunt dorită,
Îmi spui că sunt a ta,
Tu ești acel ceva căutat o eternitate,
Visul din fiecare noapte…..
Acum ești a mea realitate!

Dorința-i pură și nu mai este vis de când ai apărut
M-am rugat în disperare, omniprezent fiind numele tău la mine în exprimare
Te văd în fiecare moment fericit al vieții mele, tu făcând parte în toate dintre ele.

Acum știu cum arată universul
De când infinitul îmi stă neclintit în față.
Nu știu cât durează, dar te vreau pe viață!

Hai să numărăm stele,
Hai să mai stăm încă o noapte printre ele,
Promit că o să le scriem și noi, nu te teme!

Arată-mi sufletul și spune-mi problemele,
Nu te voi lăsa pierdut printre ele.
Arată-mi! Arată-mi totul și nu plânge,
Nu voi mai lăsa nimic să te doară și nu te vei mai frânge!
Dorul o să piară amarnic în prezența noastră,
Hai să rescriem totul și să creem povestea noastră!

Atingerea ta mă face să tremur,
Tresar când îți aud vocea,
Te simt întru totul meu,
Prezența ta mă face să mă sufoc
Iar Cuvintele tale mă pătrund adânc.


Tată, mai așteaptă încă puțin

Te rog nu mă lăsa în întuneric, 
Nu mă lăsa în golul dorului nestăpânit.
E pustiu aici, în lipsa ta. 
Te rog, nu pleca!

De ce închizi ușa iubirii tale 
Ori de câte ori mă zărești? 
De ce o închizi atât de tare fără să te mai gândești?
Mă doare lipsa ta în fiecare zi, 
Iar dorul mă secătuiește fără încetare. 

Aievea mă încălzește noaptea iubirea ta onirică, 
Inexistentă pâlpâie….în zadar. 
Ce frumoși ne imaginam a fi noi astăzi, 
Când colo suntem urâți și de un negru adânc. 

Imposibilul este posibil uneori,
Dar umilința este omniprezentă în glasul tău.
Tu o arunci cu atâta scârbă și nemilostenie înspre demoni,
Iar privirea ta mă taie tot mai adânc.
Arunci iubirea mea în abisul interminabil, 
Adânc o îngropi ca și pe mine,
Uiți de prea multe ori că noi cu tot atâta drag ținem la tine.

Mă privești ca pe un străin și Doamne, cât urăsc!
Urăsc să mă rupi în bucăți până sunt inexistentă , impalpabilă.
Învăț să mă clădesc singură ca de fiecare dată, 
Sunt reinventată de dorințe invadatoare 
Acestea mă inundă și învăț iar să te iubesc, 
Dar dorința arzătoare de a avea ce nu am avut niciodată coexistă cu dorul neîncetat 
Până ajung să te cunosc și mai mult. 
Cu fiecare suflare tu mă arunci într-un loc pustiu ca sufletul tău 
Și apoi iar realitatea mă izbește, 
De fiecare dată și mai tare. 

Apoi iar apare acel ciclu vicios și mă distruge și mai mult,
Mă repar și tu mă distrugi. 
Mă ridic și, în secunda următoare, mă arunci înapoi în lumea mea pustie de lipsa unui tată iubitor. 
Îmi cresc aripi și tu mi le tai de la inimă, 
Inimă care s-a făcut nisip, praf, dor! 

Chiar și toate aceste lucruri nu mă împiedică să sper inconștient 
Că într-o zi o să existe ceva, 
Ceva authentic, ceva puternic clădit pe iubire și nu pe haos, 
Cineva sau ceva
Căruia aș putea să îi zic din toată inima ,,te-am găsit, tată!”