To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ioana Alexandra Burlacu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Ivănești, județul Vaslui, România și are 12 ani. Este îndrumată de Prof. Simona Mocanu, Școala Gimnazială „Ionel Miron” Ivănești. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                    Copilăria

  Soarele a început să se cațere printre dealurile verzi, iar  cocoșul a pornit să-și cânte imnul său țărănesc, dând deșteptarea tuturor, dar eu nici să mă clintesc din pat.
  Deodată  glasul mamei răzbate spunându-mi să mă trezesc,dar eu bineînțeles  mă prefac că nu o aud. Nimic nu era mai enervant decât să aud fraza’’trezește-te Alexandra, hai iubita că avem treabă” care mă răpea din somnul meu dulce. Mă întorc cu fața la perete, și trag perna peste cap.Dar mama insistă și imediat aflu că vom pleca la adunat fânul, treabă pe care o uram din tot sufletul. Începem să străbatem drumul lung și șerpuitor până la pășune, în timp ce căldura devenea tot mai aprigă și apăsătoare. Mama îngână un cântec vechi știut doar de ea, în timp ce eu bombănesc în urma ei necăjită de soarta mea cruntă.
   Ajungem la ogorul nostru, undeva pe fruntea dealului. Spicele grâului și fânul aveau o culoare aurie în bătaia razelor din ce în ce mai arzătoare. Totul în jur sfârâia a uscăciune și, spre mirarea mea, văile se transformaseră într-un adevărat furnicar plin de oameni ce mișunau de colo-acolo. Sudoarea acestora răcorea nevoia de apă a pământului, iar copacii din apropiere deveniseră bravi soldați ce apărau vietățile de zeul focului.
  Timp de vreo două ore am făcut lucrul pe care îl detestam cel mai mult, numit de mine”tortura copilăriei”. Încet, încet dimineața călduroasă făcu loc amiezii ucigător de arzătoare. Soarele ajunse hotărât la răscrucea cerului, cernând din discul său alb de lumină topită un foc mistuitor. Și, spre bucuria mea, terminăm munca istovitoare și ne întoarcem obosite acasă.
   În poartă mă întâmpina Zăhărel, pisoiul meu dalmațian, un motan, leneș și alintat din cale afară. Îl iau în brațe și îi mângâi blănița albă cu pete negre. Ochișorii lui albaștri ca apa unui izvor tremurau de fericire, acum se credea regele lumii. Mă îndrept glonț spre bucătărie, unde draga de mamaie, ne aștepta cu masa pusă:friptura rumenă, delicioasă și cartofii prăjiți  emanau aburi fierbinți ca niște spirite blânde, iar în mijlocul mesei tronau clătitele super delicioase. Mă așez iute la masă, Zăhărel e  lăngă mine, așteptând nerăbdător prânzul bogat. Mă apuc să înfulec bucatele alese , dar nu știu cum, scap furculița jos, mă aplec după ea și, cănd dau să mă ridic, masa mă lovește direct în creștetul capului, scot un” auuuu „gâtuită de durere și mângâi  locul  dureros. Cu greu ies de sub masă, încruntată de suferință și surpriză : pisoiul meu se delecta ca un adevărat stăpân din farfuria mea. Eu mă sperii de el, el de mine și nu știu cum se face dar în secunda doi toată mâncarea era pe jos. De frica mamei mă reped și strâng tot, pun în farfurie, și îl caut cu privirea pe naiba de motan pentru a-mi vărsa nervii pe el, dar dumnealui era departe, cred că râdea de mine prin fundul grădinii. De necaz și de oboseală mi-a trecut și pofta de mâncare, mă gândesc să  mă retrag în camera mea, dar oare mama va mânca porția mea?? Undeva în adâncul minții mele drăcușorul din mine iese la iveală „las să mănânce de unde s-a înfruptat motanul ca doar te trezește cu noaptea în cap”. „Da totuși e mama, să o las să mănânce de pe jos???” îmi spun mie. „Ei, da și tu ai mâncat cu Zăhărel din farfurie când erai mică și nu ai pățit nimic” îmi șoptește mintea mea diabolică. Așa că mă prefac că nu s-a întâmplat nimic și o zbughesc în odaia mea să nu mai dau ochii cu nimeni. Mă arunc în pat și nerăbdătoare deschid telefonul.Răcoarea camerei mă cuprinde agale, perna mea moale mă îmbrățișează cu dor și osișoarele mele trudite îmi mulțumesc pentru alegerea făcută. După câteva minute de relaxare o umbră își face prezența în dreptul ferestrei, îmi îndrept privirea afară și observ doi ochi mari și stranii ce străluceau la colțul gardului. „O fi obraznicul de Zăhărel?? ”, mă întreb eu. Merg afară mânată de o curiozitate aparte, ies din curte și parcă o adiere stranie mă ademenește spre păduricea din vecinătate. Printre arbori, ca o fulgerare, văd o arătare ciudată, ce se pierde în desimea stufărișului. Mă frec la ochi, cred că mi s-a părut. Poate din cauza oboselii am vedenii. Din inima păduricii aud miorlăitul depărtat al motanului. Un fior mă străbate de la degetul mic al piciorului până în vârful firelor de păr. Trebuie să aflu ce caută obrăznicătura mea pe coclaurile astea și să îl pedepsesc pentru tot ce a făcut astăzi. Urmez agale mica potecă și mă simt de parcă avea să descopăr ceva fabulos.Cunosc locurile,în fiecare vară pe aici,după ploile venite ca o binecuvântare,eu cu tata am umplut coșurile de hribi dolofani,iar toamna ghebe firave și timide umplu cioatele bătrâne ale copacilor.Îmi plouă in gură căci papilele mele gustative o iau razna la amintirea zacuștii de hribi. Înaintez cu pași mărunți, inima tresărindu-mi la orice ciripit de păsărele sau foșnet de frunze. Vântul zburdă timid în înaltul copacilor, parcă căutând și el ceva doar de el știut. Razele soarelui străbat timid desimea frunzișului iar pe mușchiul moale al copacilor se odihnesc gâze minuscule. Totul e de o frumusețe rară, copaci mari și mici convețuiesc în armonie, plante mici alternează cu tufișuri înalte fiecare luându-și porția de lumină în liniște și în tihnă. Deodată, de nicăieri apare o creatură înspăimântătoare și trei ochi mari, sticloși și pătrunzători erau îndreptați asupra mea. Eu nici nu mai respiram, inima o luase la galop, corpul meu paralizase, voiam să fug dar picioarele nu mă ascultau. Închid ochii, încerc să spun „Tatăl nostru”, crezând că totul era în imaginația mea. Cu teamă, deschid doar un ochi. Monstrul era tot acolo, mă fixa cu privirea înfiorătoare. Corpul părea că este lipicios și fiecare por al său emana o lumină mov, difuză.Capul mare ascundea un nas mic și doua urechi deformate. Mâinile prea  lungi îi  atârnau, parcă nu erau ale lui și picioarele butucănoase păreau să fie străbătute de mii de circuite electrice. Nu știu cum găsesc puterea să îl întreb cu un glas ce parcă nu era al meu:
-	Cine ești tu?? Ce ești tu?? Ce vrei de la mine?? 
-	Sunt Lol, trimisul civilizației marțiene,am venit să verific  planeta Pământ. Avem informații că voi oamenii nu aveți grijă de ea și nu o respectați. Provocați prea multă poluare și nu vrem să se ajungă la un dezastru, mai bine  exterminăm toată omenirea. 
Am muțit,extraterestrul are dreptate, am discutat și la școală despre aceste aspecte, omenirea trebuie să își schimbe atitudinea față de natură. 
 - Dar încercăm să ne îndreptăm, se caută soluții, zic eu cu voce tremurândă. Am început să colectăm selectiv, să strângem gunoaiele, să diminuăm poluarea. Nu știam cu ce argumente să mai vin. Gândul că vom pieri cu toții mă îngrozea. Mai erau patru zile și tata avea să vină de la spital,  îmi era un dor nebun de el, și tocmai acum marțieni să vină să ne ucidă! Off!! chiar sunt cea mai ghinionistă fată din univers!Doamne și mama, nici nu știe unde sunt, poate acum mă caută îngrijorată!! Și eu i-am greșit atât de mult!!
Aș vrea să dau timpul înapoi și să o sprijin fără să crâcnesc, să mergem pe toate pășunile la adunat de fân. Și mai ales să îi cer iertare pentru toate neplăcerile create.Îmi doresc ca toate să fie doar o închipuire de a mea și să apară mama de undeva să mă jumulească pentru toate mofturile și comentariile mele răutăcioase. 
  Și cum mă frământam eu așa, simt cum ceva mă gâdilă pe la urechi, o căldură plăcută mă cuprinde de la urechi spre  gât. Oare așa să fie sfârșitul?? 
- Miau, miauuuu!! Și deschid ochii!! Zăhărel e la capul meu, se gudură căutând atenție. Mă uit speriată în jur, sunt în camera mea, în patul meu, transpirată toată și confuză.  Doamne,totul a fost  un vis!!! 
-	Alex, mama, te rog mult, să fac faci curat la iepurași!! se aude glasul blând al mamei din bucătărie. 
-	Imediat mama!! răspund plină de fericire și energie!! Ies iute din cameră și sar în brațele drăgăstoase ale mamei. 
-	Te iubesc mult, îi șoptesc mamei, te rog mult să mă ierți, ochii  mi se umezesc și corpul începe să îmi tremure!! 
- Pentru ce să te iert?? 
- Pentru..., pentru că... și glasul mi se sfârșește!! 
Mama mă strânge tare la piept și tot universul se oprește. 
- Tu să mă ierți draga mea, dar până vine tata trebuie să ne descurcăm singure!! 
O aprob din cap și stau lipită de ea, îmi vine să nu mă mai dezlipesc de pieptul ei, simt că aici sunt rădăcinile mele,simt că ea  e balsamul sufletului, pacea și puterea mea . Ea e totul!!