To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ionuț Sorin Popsea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Sânmartin, Județul Bihor, România și are 39 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

1.	Cer de beton

Eram copil
când priveam,
stând întins pe spate,
tavanul de deasupra,
din camera mică și rece
de bloc.

Priveam către betonul gros,
seara târziu,
așa cum privești tu
astăzi cerul.

Mă uitam și așteptam
o stea căzătoare,
salvatoare,
de care să-mi agăț suferința.

Dar ea nu venea niciodată,
iar eu,
eu întotdeauna adormeam,
visând cum steaua mea
apărea de undeva,
după perdea,
din colț;

și, cu o precizie canonică,
străbătea micuța mea odaie,
în timp ce lumina ei caldă,
catodică,
se revărsa peste mine
și mă umplea.

Vezi tu,
atunci când îmi spui
privește cerul,
uite o stea căzătoare,
pune-ți o dorință,
ochii mei rememorează gerul,
cerul acela aspru,
de beton,
pe care niciodată nu cad stele.


2.	Cancerigen

Soare.
Lumină efervescentă
căzând în valuri
peste mine.
Îmi sărută pielea,
aproape cancerigen.

Uit de tot.
Cu ochii închiși
desenez o nouă
realitate.
Trasez linie după linie,
unghiuri ciudate,
ascuțite,
până ce mintea-mi
ajunge într-un loc
de odihnă.

Tac!
Lumina mă pătrunde,
o simt până-n sânge,
într-un fel
aproape metafizic.

Liniște.
Doar eu cu mine,
față în față,
privindu-ne în oglindă,
ochi în ochi.
O lacrimă pornește,
pulsând pe obraz.
Are reflexii turcoaz,
hipnotizante,
se aseamănă cerului
din diminețile de primăvară,
când păsărelele ciripeau,
iar ghioceii și lalelele mamei
înfloreau în minuscula grădină
din spatele blocului comunist,
iar eu,
eu încă respiram
aerul sulfuros și toxic
al copilăriei mele.

Reflexia din oglindă
zâmbește cu o grimasă
ce trădează durerea,
zâmbesc și eu,
știind că întreaga veșnicie,
cu tot cu facerea lumii,
stă înghesuită în acea
lacrimă de copil.


3.	Ultimul act

Întind mâna
și, nefiresc,
degetele mele contorsionate
caută pielea ta în acel spațiu gol
unde, odată, cu atâta grație,
trupul tău umplea nimicul,
dându-i o aură de Eden.

Când tu nu mai ești,
nici lumea nu mai e.

Apuc cu o sete teribilă
haina jerpelită a unei amintiri:
părul tău ud,
prins între degetele mele suple,
pline de viață.

Inspir parfumul tău...
Deschid ochii.
Aud șoapte,
dar nu le înțeleg.
Undeva, la parter,
se aud bătăi în ușă,
oameni agitați.

Sssttt...

E liniște acum.
Ușa băii se deschide
iar tu intri zâmbind.
Apa aceea rece
pare acum atât de fierbinte.
Îți întind mâna,
mă apuci de ea
și te așezi alături de mine
în cadă.
Buzele ți se mișcă,
oferindu-mi mântuire:
„Somn ușor, micuțule”,
îmi spui
și degetele tale îmi apasă
pleoapele obosite.

Nimic...
Tu!