To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Iulia Stavre participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a din Slatina, România și are 52 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Avioane de hârtie

Este toamnă, pare mai degrabă o zi de vară târzie. Cerul albastru, înalt. Albinele fac ture printre trandafirii înfloriți din jurul terasei. Câteva fire de lavandă mov, au greșit anotimpul. Crizantemele hotărâte stau să înflorească. Din bucătărie se aude până la mine radio și apa curgând pe niște vase ce așteaptă să fie spălate. Cobor cu grijă scările, trec pe nesimțite prin fața ușii bucătăriei, îmi iau binișor haina din cuier, pipăi biletele și banii din buzunarele hainei, deschid ușa de la intrare, mă strecor pe lângă casă și ies în stradă. Sunt puțin dezorientat dar o mașină galbenă trece prin fața mea și îmi arată direcția. Cu pas grăbit, pornesc în josul străzii. 
— Bună ziua, sunteți liber? întreb politicos șoferul din primul taxi.
— Bună ziua, până unde? mă întreabă circumspect. Are o șapcă pusă invers și mestecă gumă.
Scot din buzunarul hainei biletul roz pe care notasem adresa. Vreau să ajung în parc, să mă joc cu prietenii și să privesc avioanele. Parcul e în apropierea aeroportului. Și casa noastră la fel. De mic, mama îmi arăta avioanele. Decolau sau aterizau pe deasupra noastră. De obicei, în parc mergeam cu tata. Ne plimbam pe aleile umbrite de castani înalți, în jurul lacului. Într-o zi, el a încercat să mă învețe să fac vaporașe de hârtie, să le dau drumul să plutească pe lac dar nu am vrut nici în ruptul capului. Eu voiam să construiesc avioane, să le lansez spre cer, către avioanele reale pe care le admiram zilnic. Așa mi-am descoperit visul, să devin pilot de avioane. De aceea,  tata m-a înscris la clubul de aeromodele de la Casa Pionierilor. 
— Am ajuns, douăzeci de lei, zice șoferul și apasă plictisit pe butonul aparatului de marcat.
Din celălalt buzunar al hainei scot o banconotă. Știu că biletul verde a rămas, pus bine, în buzunar. Mă concentrez să număr bancnotele pe care șoferul mi le dă rest, să îmi ajungă și pentru întoarcere. Cobor din taxi, în fața aleii principale a parcului. Pe cer se vede un avion ce tocmai a decolat. Mare, greu, metalic, trece pentru o secundă pe deasupra mea. Închid ochii, mă gândesc câtă responsabilitate voi avea când voi fi pilot de avion. Parcă văd tabloul de bord cu beculețele aprinse, comenzile, butoanele, verificările, rutina, atenția, emoția. Privesc cerul. Sunt recunoscător că am reușit să ajung astăzi aici. Pășesc pe aleea pustie și îi caut din priviri pe prietenii mei. Unde or fi? Este ora noastră de întâlnire, ca în orice zi de vacanță. Silviu vine cu mingea și, într-o gălăgie organizată, începem să facem echipele. Silabisim cântat: Din oceanul Pacific, A ieșit un pește mic Și pe coada lui scria, Ieși afară dum-nea-ta. Îmi răsună versurile, ca un ecou, în urechi. În jur, nici urmă de vreun copil. Mă depășește o tânără ce aleargă cu căștile în urechi. Un biciclist cu cască și ochelari de protecție vine spre mine. Mă evită în ultimul moment. Oprește și începe să țipe, gesticulând de zor. Iuțesc pasul spre lac. În capătul aleii centrale este banca unde stau de obicei cu tata. În fața ei este un ponton ce înaintează spre lac. Mă gândesc să îi aștept pe băieți și mă așez pe bancă. Aș face un avion. Răscolesc buzunarele hainei, dau de niște bani, îi pun la loc, găsesc o coală verde. Scrie ceva pe ea, nu îi dau importanță. Încep să împăturesc hârtia pe banca de lemn. Mâinile nu sunt la fel de sigure ca ale tatălui meu. Secretul ca să zboare cât mai mult și apoi să aterizeze cât mai lin, este forma aerodinamică, așa ne spune profesorul de la clubul de aeromodele. Meticulos și greoi reușesc să îi dau o formă interesantă. Mă voi duce pe ponton să îl lansez. Lacul este mărginit de pontoane unde vara pescarii amatori petrec ziua întreagă. Când nu sunt pescari și este căldură mare, noi, băieții facem sărituri. Cel mai mult îmi place să fac bomba. Costel este cel mai tare dintre toți prietenii mei. Costel sare de obicei în cap. Nu oricine poate să facă asta. Apoi stăm pe ponton, în slip, să ne uscăm. Urmează îmbrânceli, râsete, chicoteli. E atâta liniște astăzi în jur că parcă nu sunt în parc, ci în aeroport. Se aud motoarele avioanelor și dacă mă concentrez pot auzi chiar murmurul pasagerilor. Cu avionul în mână, pășesc pe ponton, pregătindu-mă de lansare. Deasupra mea, un avion urcă tot mai sus, îl privesc până se transformă într-un punct pe cer. Îmi iau avânt să dau drumul avionului meu. Mă dezechilibrez. În cădere, reușesc să mă țin de balustradă. Deodată, mă cuprinde o amețeală moleșitoare. Mă las jos, pe scândurile de lemn ale pontonului. În genunchi, mă aplec deasupra luciului apei. O oglindă naturală din care mă privește  un bătrân cam ciudat. Are părul alb, tuns scurt, riduri adânci îi brăzdează fruntea. Dacă zâmbește pare un om bun. E îmbrăcat în cămașă albă și sacou bleumarin. Eu am venit să-mi întâlnesc gașca de prieteni, să facem un fotbal, poate niște sărituri de pe ponton. Mă uit după tata. Nici el nu este pe banca din spatele meu. S-o fi dus să-mi ia o înghețată. Mă aplec din nou, în încercarea de a lua avionul care plutește în derivă pe lac.
La radio se aud știrile de la ora 12. Masa e gata. Pe unde o fi? Stă cu orele pe șezlongul de pe terasă. Înainte el gătea. La început nu își mai coordona mișcările, apoi uita ce trebuie să facă. Vorbeam cu el continuu. Îl provocam, povestind amintiri. Oboseam punându-i întrebări, pentru a-i ține mintea preocupată. Așa îmi spusese medicul. Să am răbdare cu el după ce nu va mai putea citi. Să facem lucruri împreună, deși neputința îl va transforma într-un copil. Se izolează din ce în ce mai mult și vorbește din ce în ce mai puțin. Ies în hol. Îl strig. Liniște. Merg pe terasă, nu e nimeni. Curtea este pustie, poarta deschisă. Doar nu o fi ieșit pe stradă. Nu voia nici să mă însoțească la supermarket de teamă că se va pierde. În primăvară, la piață, am intrat într-un magazin să iau o pâine. L-am lăsat două minute singur și l-am găsit plângând. Nu știa să spună de ce, îl speriase vacarmul din piață, necunoscuții grăbiți care se izbeau de el. Îmi fac curaj și intru în casă. Golul din stomac se mărește, inima bate tot mai puternic, o aud în urechi. În living nu e nimeni, perdeaua se înfoaie de la curent în fața ferestrei deschise. Deschid ușa la baie, încăperea e goală. În dormitor patul este neatins. Urc la mansardă în camera lui Andrei. Nemișcare și aici. Panica îmi blochează respirația. Mă așez pe patul lui Andrei și îmi cade privirea pe fotografia de la absolvire. Noi trei. Ce fericiți eram. Lacrimile încep să curgă involuntar, instantaneu. Am nevoie de o gură de apă, să-mi iau medicamentul de inimă. Trebuie să îl sun pe Andrei. Îmi răspunde pe loc și mă încurajează că îl vom găsi, mă asigură că nu poate fi prea departe. Când aștepți, timpul se scurge așa de greu încât secunda pare o picătură de smoală. Îmi dau șorțul jos, îmi schimb bluza și închid aragazul. Sunt deja la poartă când Andrei oprește mașina. Încep să plâng, frângându-mi mâinile, acuzându-mă de neatenție. Mă îmbrățișează și mă asigură că îl vom găsi. Am mers pe toate străduțele cartierului, am întrebat cunoscuții pe care i-am întâlnit, șoferii din stația de taxi ne-au promis că vor da un mesaj prin stație către toți colegii lor.  Poarta deschisă este dovada clară că ieșise. Am fost la camerele de urgență ale tuturor spitalelor. Nu l-am găsit. Nu avea niciun act asupra lui. Nu putea fi identificat și nu aveam siguranța că el putea oferi detalii despre cine este sau unde locuiește. Speram să-și amintească de biletul cu adresa pe care îl avea mereu în buzunar. Spre seară, epuizați, ne-am hotărât să mergem la poliție. A preluat cazul un fost coleg de clasă de-al lui Andrei. Ajunsă acasă, m-a cuprins o liniște ciudată, de sfârșit de lume. Am aprins o candelă. În capul meu, scenariile se derulează cu repeziciunea unui film de groază. 
De data aceasta nu reușesc să mă mai echilibrez și cad în apă. Nu îmi amintesc dacă știu să înot, mă sperie apa rece care îmi pătrunde în haine. Picioarele mi se blochează în algele de la mal. Golul din stomac devine tot mai greu. Din cauza lui nu mă pot ridica la suprafață. S-a umplut și mă atrage ca un magnet în adânc. Apuc să mai văd deasupra mea, avionul verde care plutește pe lac, și un altul care se ridică spre cer. Totul se petrece după cum știam, viața îmi trece într-o secundă prin fața ochilor, conexiunile din creier se refac ca prin magie, știu tot, sunt atât de conștient încât realizez că nu mai exist. Bulversat, o apuc spre cer, știu drumul prea bine, din carlinga avioanelor pe care le pilotam.