Concurs de creație literară

Izabela-Maria Huțanu, Poezie, Grupa III

To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Izabela-Maria Huțanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Grămești, Județul Suceava, România și are 19 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Așteptare 

În cutia mea craniană am un greier în loc de creier,
el nu știe analiza matematică,
dar își amintește perfect coloana sonoră din Căpșunica.

În Suceava, cireșii nu așteaptă să dai simulările,
înfloresc cum înfloresc eu vara,
fără să-și dea seama,
se îndrăgostesc unul de celălalt,
pe rând,
fără resemnare și prejudecată.

După simulare, n-am apucat să văd un cireș înflorit,
nici n-aș fi vrut să-mi aduc aminte de prima mea îndrăgostire,
sau voiam, nu știu sigur.
Voiam să mă simt reîndrăgostită,
fără să transmit îndrăgosteala din copac în copac.

În Suceava, singurul anotimp în care nu te plictisești
e acela în care ești îndrăgostită.

În Suceava, la ora de chimie, într-o zi de miercuri,
Alexandra mestecă guma (clac-clac)
fără să o arate cineva cu degetul.
Degetele sunt ocupate cu o țigară.
Aici doar cireșii te arată cu degetul și râd de tine.

În Suceava, lumea nu bea Espresso Martini și nici Aperol,
oamenii combină rachiul făcut cu mâinile lor,
din mâinile lor, cu greață
și spun că asta-i fericire
(fericire = îți bei discernământul juridic).

În Suceava, greierele mestecă gumă,
doar cireșii îl arată cu degetul, restul lumii fumează.
Greierul nu e făcut să gândească,
greierele e făcut să trăiască.


Aluatul universului

Față aurie, care stătea difuză în soare,
ca pâinea caldă scoasă din cuptor.

Bunica mea avea ochii verzi
sau triști,
nu știu sigur.
Bunica mea avea buzele roșii
sau mov ca brândușele,
nu știu sigur.
Bunica mea avea pace în suflet,
pace ce ar triumfa orice război.

Bunica mea avea o nepoată
și doar ei nu-i putea insufla pacea.
O frământa, o frământa…
Mâinile ei croșetau vise,
iar eu amestecam toate firele,
făceam noduri strânse, dureroase,
pe care un copil nu le simte.

Bunica frământa,
pas cu pas.
Aluatul trebuia frământat bine,
cu multă răbdare.
Îl lăsa în liniște ceva timp,
acoperit cu folie,
până devenea pufos.
Apoi presăra toate semințele
pe care le avea în casă.
Îl băga în cuptor,
încât miezul să fie moale și aromat,
iar coaja, subțire și rumenită.

Frământa,
Mângâia,
Frământa
moalele capului
de la naștere.
Mângâia
până la moarte.

Expansiunea universului rupe
legătura electronilor.
Vom face schimb de electroni.
Astfel, poate cuptorul
va produce suficientă căldură.

Atomii rămân stabili,
chiar și atunci când
universul continuă să se extindă
pentru amândouă.

Bunica mea mirosea a pâine caldă
sau a metastază,
nu știu sigur.


Sticlă arsă

Când eram mică,
am primit o piatră albastră
și am numit-o A MEA.
Primul meu semn de egoism extrem.

Ceasul de pe perete,
în formă de ceas de mână,
nu mă lăsa să dorm.
Timpul era prea sufocant pentru el
și acapara câmpul auditiv:
tic-tic-tic
ascuțit.

Am urechile turtite în plasma ta caldă.
Mă deplasez ușor
pe liniile fierbinți ale corpului tău.
Caut:
căldură,
lumină
și ceva de înfulecat.

Când omul peșterii a descoperit focul,
a fost aplaudat.
Când l-am descoperit eu,
m-am ascuns
în cea mai adâncă peșteră.

Am început cu nevoile primare:
piatra mea.
Nu conta că nu aveam un Ken
pentru păpușile Barbie
sau că nu știam să-mi leg șireturile.
În pielea mea,
ca o sticlă arsă,
caut disperată căldura.
Vreau mai mult.
Mai mult decât cineva poate să topească.

Sentimentele nu sunt în mine,
sunt în reflecția corpului tău
asupra corpului meu:
blânde,
adânci,
înțepătoare,
măgulitoare.

Nu arunc piatra,
așa cum nu arunc bonurile de supermarket.
Poate o să-mi trebuiască.

Obiectele rămân cuminți,
fără să deranjeze.
Aici mă opresc.
Atât știu.
Atât voi ști.