To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Mari-Mar Turcu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Iași, România și are 18 ani. Este îndrumată de Prof. Cristina-Maria Frumos, Colegiul Național Pedagogic „Vasile Lupu” Iași. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Amnezie

Văd în ceață.
Îmi frec constant  pojghița albicioasă de pe ochi
Până când îi scot din orbită cu furie
Unul câte unul.
Fără prea multă trudă.
Albicioși, gelatinoși și umezi 
Mi se scurgeau printre degetele zbârcite 
De la umezeală.
Din capilarele subțiri 
se prelingea dramatic niște sânge.	

Îmi vedeam ochii în palmă
Pleoapele rămân căzute,
iar găvanele păreau acum niște peșteri 
pline de lilieci și stalactite.
De la vin, mă gândesc – 
dar nu țin minte marginea paharului
să-mi fi atins buzele albe de spaimă.
Nu țin minte NIMIC –
Unde eram, de ce-mi scoteam ochii ca un nebun 
Și-i priveam sadic ca și când
Nu-mi aparțineau.
Totuși în plină amneziei și  orbire - 
Un flashback:
Tocmai mă născusem.
În locul rămas gol se instalase întunericul și tăcerea.
Simt cum arde pe dinăuntru deodată 
Dorința să urlu, în lichidul amniotic
ca să ies și să mușc din cordonul ombilical.

Ca un copil prematur, nu-mi doream prea multe -
Spre exemplu să-mi fie cald, 
să dorm într-un așternut de mătase albă și să fiu sărutat de îngerași.
Nu eram nici prea departe. 
Doar așternutul de mătase se metamorfozase -
Într-un incubator acoperit cu cearceafuri 
De deochi.
Și atunci de ce mă simt ca sufocații?
De ce sunt rece ca toți morții?
Cineva veghea asupra mea?
Aștepta să mă coc 
ca o piersică zemoasă în timpul verii?

Încep să-mi amintesc:
De fapt nu aștepta nimeni
Acolo era pustiu și totuși se știa 
Că n-am șanse de moarte,
dar nici de viață.
Totul era incert –
iar eu uitasem tot.


Pharmakon

Vedeam în palma în care-mi alunecau printre degete
Ochii care ieșiseră cândva din orbite 
Să privească curioși către necunoscut.

Îi împing la loc unul câte unul -
Mă gândesc că nu vor sta mult acolo
Așa că-i las pe jumătate afară.
Văd cum canalul lacrimal se blochează –
Nu insist. 
Cu un ac ascuțit încerc să-l desfund brutal.
Îl înfig greu ca și cum înăuntru 
ar fi plin de rocă și licheni stătuți.
Scot cu viteză acul - 
De jur împrejurul său erau doar lacrimi
Mucegăite.
În vârf puțin formol, care nu reușise să se imprime-n 
Epidermă.
Adaug un strop, mai adaug unul - 
Până ce acul e pregătit de un nou atac
Trecând prin stratul subțire de pleoapă –
Căzută.

Lângă mine, strigau disperate muzele.
Îmbrăcate-n alb cu șorțuri lungi până în pământ, 
Duceau câte un caduceus în mână
Îmblânzind pe de o parte și de alta 
Șerpii încolătăciți și inseparabili -
ca Yin și Yang.

Deasupra, scria cu litere grecești Pharmakon –
Înăuntru se simțea miros de betadină, clor
Și câteva răni deschise ce așteptau la coada –
Interminabilă.

Umblau de colo-colo,
Împrăștiind peste tot cu tămâie și urme –
Ale embrionilor neiubiți de mame.
Căutau să-i hrănească -
Căutau o mamă suferindă și lipsită de al ei prunc
Să-i scurgă din sânul rozaliu și plin 
laptele proaspăt și roșiatic de la firișoarele de sânge viu.

Scurgeau din licoarea alb-rozalie, ușor călduță peste ochii -
Ieșiți din orbite.
Ajunge prin canal, coboară ușor și rupe firele de mucegai
Însă piatra rămâne neclintită.
O fi de vină  acea mamă –  
A cărui lapte nu reușea să vindece
Și să spargă piatra-n două.
Atunci strig, urlu cu buzele lipite – 
Către ușă a cărui clopoțel abia bătuse 
De ieșire.
Tocmai plecase, lăsând pe jos cu vinovăție
O fărâmă din cordonul ombilical
și doi ochi pe care mi-i țineam stingher
cu două degete.

Din nevroză, lovesc cu piciorul 
Peste cordonul care zăcea încă proaspăt -
pe podea.
Întreb muzele dacă-l pot rupe
sau tăia cu briceagul bucată cu bucată.
Să-l ucid cu orbire –
Căci ochii nu-mi erau vindecați 
De laptele unei mame vinovate –
Lăsat într-un Pharmakon.


Prematur

De zile-n șir zăceam în incubatorul de sticlă aburit 
de inspirațiile artificiale și expirațiile aproape inexistente - 
ca ale unui ceasornic scufundat în apă
dar gata să rupă orice formă de tăcere.
De jur împrejurul trupului meu galben de icter
atârnau foliile de aluminiu portocalii
reflectând câteva raze de soare.
Acum, mă coceam precum o roșie în seră -
în vreme de iarnă.

Eram asurzit de-a dreptul 
de monitorul de la căpătâi 
și orbit de luminile intermitente 
ale  aceluiași monitor, încât mă întrebam -
dacă eram într-o capelă sau într-o secție de prematuri.
Mă țineau legat strâns de realitate
numai bătăile încete ale  inimii 
ce rupeau iluziile într-un ritm alert.
Prematur. Icter. Moarte.

Mă mișcam totdeauna în revers.
Ușor dintr-o mână, apoi dintr-un picior
și tresăream brusc ca un bezmetic
până când pricepusem că toate stau să cadă.

Nu eram construit prea bine.
Ajunsesem aici prea devreme încât -
oasele păreau niște fire cartilaginoase.

Eram conectat la aparate 
În sfârșit puteam vorbi cu îngerii.
Ventuza de pe piept îmi îngreuna respirația 
trăgând în ea toată neputința mea.
Îngerii, da – 
Îi întrebam, curios, ce avea să se întâmple cu mine 
dar ei nu făceau decât să-mi zâmbească ușor, tandru –
Apoi mi-am spus că probabil îngerii nu știu decât 
să zâmbească tandru
când eu nu știu să supraviețuiesc.

Mă uit curios spre ombilic.
Părea o monstruozitate ieșită la suprafață
din propriu-mi corp, vineție, 
ușor sângerândă
dându-mi senzația că avea să putrezească acolo 
curând.

Din reflex, deschid gura și împing monstruozitatea gelatinoasă
în cavitatea bucală, începând să-mi mișc maxilarul curios.
Un gust de fier mă dezgustă.
O scot instinctual, întorcând ochii peste cap -  
Muzele îmbrăcate-n alb roiau în jurul meu
precum măicuțele în jurul moscheii
încercând să mi-l ia, văzându-mi instinctele - 
omenești.
Îl apucară cu brutalitate și-l tăiaseră de la rădăcină.
Urlu când simt lama ascuțită
pătrunzându-mi cordonul ombilical
rupându-mă de stropul de viață –
care tocmai căzuse neglijent.
 Încerc să le transmit printr-un ultim puls
că supraviețuirea nu-mi era menită  -
Astăzi.