To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Maria-Cătălina Pîrciu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Iași, România și are 18 ani. Este îndrumată de Prof. Traian Fîntînaru, Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” Iași. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Ancore de amintiri

Sub bătăi de ceas lente-n amurg,
Eternitatea promisiunilor șoptite 
Se agață ca de stele sub salcia
Ce parcă plânge prin adierea lină a vântului 
 
Cu vise împletite în aripile păsărilor ce-și caută casa.
Mai scapă câte o promisiune,
Iar pentru că drumul e lung,
O lasă-n câmpul gol, uscat și secerat.

O lasă să plutească-n voie
În neantul negru și pustiu al minciunilor.
Ceasul parcă se aude din ce în ce mai încet. 
Parcă adunând laolaltă ultimele clipe dintr-un vis uitat de vară,
Sub cerul deja întunecat de toamnă amorțit.

Timpul se oprește când soarele se lasă înghițit de culmea dealului şters în zare
Ridicând din pământ stele uitate, clipe moarte și bătăi de inimi  sângerând 
Pe bolta colorată de milioane de vieți pâlpâind,
În căutare de amintiri uitate de noi, sub sălcii plângătoare.


Cioburi de cafea

În gol privesc și simt cum tâmplele mi se întăresc sub puzderia de lacrimi
Ce încolțite stau, sub amenințarea să-mi înghețe pe obraji.
Doar pentru că am vărsat azi cafea pe masă
Sau pentru că sentimentul de o tristețe abundentă,

Iremediabilă s-a cuibărit în mine
De ani lumină, ce nici măcar nu se află-n mine.
Și- strâns ghearele negurii asupra-mi 
Dându-mi mereu falsa impresie 

Că a dispărut în abisul altor lumi,
Altor suflete încărcate cu veci dorințe amărui
De iubiri statornice , îngropate în valuri,
Valuri de tristețe ce își maschează 

Aura iluzionistă în fețe șterse , dar candide 
Ca stelele ce pălesc în lumina răsăritului 
Și nu știu dacă faptul că s-a scurs cafeaua 
Așa cum m-am scurs și eu sângerând 

Printre munți de oameni și foi
M-a făcut să-mi reamintesc 
De cine sunt legată,
Cine mă pândește.

Din colțul umbrite, dar pline de lumină 
Când totul e mascat de falsa iluzie
A unui suflet fericit.


Simțurile unui vis uitat

În amurguri târzii, sângerând deja înfrigurate.
Îmi frâng de dor degetele amorțite.
Și doar pocnetul articulațiilor 
Îmi trezește la viață o ultimă amintire.

De abia o zăresc în capul ce mi se învârte,
Pătată de razele rozalii ale soarelui
Aud același sunet molatic, plin de iubire.

Culeg cioburi din trecut
Alunec în abisul jalei, dorului nemărginit.
Mă sufoc în cruzimea absenței ultimei fărâme de soare,
Jelesc dragostea ce n-a vrut să-mi rămână pe buze 
Și toate apusurile de soare promise.

Luna-mi spală păcatele, unduindu-și umbrele 
Peste trupul meh înțepenit de înghețul ce mi-a cuprins mai întâi sufletul, apoi pielea.
Care fumegă în fuga lor neîncetată de a arde ultimele rămășite de poezii
Ce mi le-ai scris cu foc în săruturi sub aceeași lună vieți la rând.