To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Maria Timeea Budin participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Târgu Mureș, România și are 17 ani. Este îndrumată de Prof. Loredana Dan, Colegiul Național „Alexandru Papiu Ilarian” Târgu Mureș. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

				Știi cum sună frumusețea?

	Într-un mic oraș aflat la malul mării, aflat într-o țară îndepărtată, locuiesc două surori: una dintre ele este blondă, iar cealaltă brunetă. Ambele au note bune la școală și le place să înoate, dar sunt foarte diferite: nici nu ai spune că sunt surori!
	Fetița blondă se pregătește de culcare. Se spală pe față, își piaptănă părul și își pregătește ghiozdanul, ca orice copil silitor. În tot aest timp, fredonează o melodie plină de farmec, pe care doar ea o cunoaște. Surioara ei, de asemenea, își termină treburile pentru a se putea culca, însă tot ce face ea este cuprins de liniște: nu poate auzi melodia pe care o fredonează sora ei, nu aude nici pescărușii care râd și zboară desupra mării și nici valurile care par a respira. Pentru ea, lumea era ca un film mut, în care totul se înțelegea din priviri și din felul în care îi bătea inima.
	În următoarea dimineață, cele două surori au plecat către școală. În mintea lor erau o sumedenie de gânduri despre școală și prieteni. Prin simple priviri, înțelegeau exact la ce se gândea cealaltă, ca printr-o magie șoptită. Ajunse la școală, cele două se despart, mergând în clasele lor.  
	La școală, fetița brunetă nu avea foarte mulți prieteni. De fapt, își petrecea majoritatea pauzelor alături de surioara ei mai mare. Toată lumea îi spunea că este deosebit de responsabilă și de atentă la cealaltă fetiță pentru că îi este foarte greu să trăiască în această lume mută, însă cele două știau că adevărul nu este acesta. Micuța nu a simțit niciodată că viața îi este dificilă, iar fetița blondă o proteja nu din milă sau obligație, ci din iubire, așa cum ar fi avut grijă de ea și dacă urechiușele ei ar fi putut capta și cuvinte, nu doar liniștea dintre ele.
	Fata cu părul de culoarea abanosului observă astăzi ceva nou: fetele din clasa ei și-au schimbat modul în care își piaptănă părul, buzele lor sunt mai lucioase decât de obicei și rochițele pe care le poartă sunt noi. Le vede cum vorbesc, cum își prezintă manichiurile noi și cum își fac poze împreună, în timp ce ea se așază în bancă și se pregătește pentru orele ce vor urma. Se uită în reflexia ei din geam și se compară cu celelalte colege, iar diferențele dintre ele sunt evidente. Pentru prima dată, fetița crede că nu este frumoasă. Poate dacă ar fi putut auzi, ar fi discutat cu fetele din clasa ei despre ce rochițe să își cumpere sau despre cum să își împletească părul... „Poate dacă aș fi auzit, mi s-ar fi spus și mie că sunt frumoasă”, se gândește ea. 
	În restul zilei a stat cuminte, în bancă. Nici măcar nu a mai căutat-o pe surioara ei. Abia aștepta să meargă acasă ca să poată sta singură cu propriile ei gânduri. Poate, mai târziu, își va face și ea părul precum celelalte fetițe din clasa ei.
	La finalul programului, se întâlnește cu surioara mai mare și merg spre casă. Ajunse, ea pregătește prânzul, însă sora cea mică nu vrea să mănânce. Fetița blondă își dă seamă că ceva nu este în regulă cu micuța, dar nu insistă. Se gândește că are o zi mai grea sau că este doar obosită.
	Seara, fata cu părul auriu își vede surioara încercând noi coafuri și înțelege că s-a întâmplat ceva. O invită să facă o plimbare, poate așa se va simți mai bine. 
	Cele două merg timp de câteva minute pe malul mării, valurile reci gâdilându-le tălpile. După ceva timp, se așază pe nisipul al cărui căldură încă se putea simți. Sora cea mare scoate o foaie și un pix și începe să scrie ceva, însă cealaltă nu este atentă. Se concentrează asupra modului în care briza îi ridică firele de păr de pe braț și asupra duzinelor de scoici și pietricele pe care fiecare val i le aduce la picioare, de parcă ar fi o respectată regină. 
	În scurt timp, fetița blondă termină de scris și îi dă hârtiuța surorii sale:
	„Frumusețea ta nu se aude, dar se simte. Nu e nevoie ca cineva să o numească pentru că e liniștită, ca lumina care intră dimineața pe sub ușă. Tu ești frumoasă așa cum e frumoasă luna: chiar dacă nu face niciun zgomot, ne ține ochii ațintiți spre ea. Frumusețea ta reiese atunci când aduni scoici din nisip ca și cum fiecare ar fi o comoară, în felul în care înțelegi totul fără să ți se spună nimic. Ești frumoasă pentru că ești tu: o mare tăcută care ascunde stele pe fundul ei.”
	Iar atunci, fetița brunetă a înțeles că nu e nimic greșit cu ea și că frumusețea există în mai multe forme decât credea. La urma urmei, poate că atunci când peștii își deschid gurițele ca să respire ei, de fapt, țipă, însă nimeni nu îi consideră mai urâți pentru că fac ceea ce e nevoie pentru a trăi. Poate valurile, atunci când se sparg de mal, sună înfricoșător, dar tot sunt fascinante. Frumusețea nu înseamnă doar perfecțiune și gingășie, ci e un ansamblu care se regăsește în interiorul fiecăruia.
	Poate faptul că nu poate auzi este înlocuit de puterea de a observa. Iar puterea de a observa însumează toată frumusețea din lume, mută sau zgomotoasă.