To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Melania Ciomaga participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Florești, Județul Cluj, România și are 46 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

    Bâz-Bâz și Floricel

	Era o zi tare frumoasă de vară, iar în aer se simțea mireasma proaspătă ca după o ploaie care învigorează natura întreagă.  
Printre flori, în astfel de zile, de cele mai multe ori, îl puteai auzi pe Bâz-Bâz:
— La-la-la, la-la-la! cânta el cât era ziulica de lungă în timp ce explora frumusețile din jurul lui. 
Bâz-Bâz e un bondărel simpatic foc și de obicei voios. Îi place să se joace cu prietenii lui și, după ploaie în special, îi place tare mult să se zbenguie alături de ei.
	Pe de altă parte, în alte dăți, e și tare, tare arțăgos. Nimeni și cu nimic nu îi intră în voie. Se înfurie atât de tare încât chiar nu mai ai cu cine să stai de vorbă și în niciun caz nu e indicat să-i rămâi prin preajmă. Pentru a te proteja de accesele lui de furie, trebuie să te îndepărtezi; altfel, te rănește. Și, din păcate,  prietenii lui au învățat asta.
— Bâz-Bâz, hai cu noi să hoinărim pe pajiștea de dincolo de pârâu! îndrăzni unul dintre prieteni să mai repete invitația făcută adineaori. Vezi ce de flori de toate felurile și de toate culorile sunt acolo! Hai, ne cheamă aventura! De când așteptăm momentul acesta!
— Dați-mi pace! V-am spus că nu vreau! Nu am chef de voi, de niciunul! răspunse iritat Bâz-Bâz.
— Nu știi ce pierzi, Bâz-Bâz! și el și ceilalți prieteni ai lui se îndepărtară de Bâz-Bâz. Știau că are din nou un moment în care trebuie lăsat singur să se liniștească. Din cine știe ce motiv, era întors pe dos și ei știau că cel mai bine era să păstreze distanța. O mai pățiseră de câteva ori. Era mai prudent să se protejeze și, după ce avea să se liniștească, să discute cu el, să vadă care fusese problema. În cel mai bun caz, Bâz-Bâz era cel care mergea primul către prietenii lui și le spunea că-i pare rău că i-a jignit, că a fost atât de nesuferit. Știa și el că nimănui nu-i place un astfel de prieten. Bâz-Bâz nici nu știa cât era de norocos pentru că prietenii lui întotdeauna îl iertau. Dar nu e el singurul care se comportă astfel. Fiecare dintre ei mai are câte un astfel de moment. Fiecare o știe și speră să fie iubit și acceptat chiar dacă o mai dă în bară uneori. Și cine nu-și dorește asta?
...așa că Bâz-Bâz rămase singur-singurel în luminiș. Cel puțin așa credea el. Încerca să se liniștească, să-și dea seama ce se întâmplă cu el și, cu cât se  gândea mai mult, cu atât era mai supărat.
— Ce prostuț mai sunt! De câte ori am rămas singur pentru că nu-mi controlez furia! Numai probleme am și pierd atât de multe lucruri frumoase! Uite și acum: ce după-amiază plăcută este, numai bună de explorat împrejurimile! De când ne doream, și eu și prietenii mei, așa o vreme 
frumoasă încât să putem zbura fără să ne mai temem de furtună! Atâta ploaie, atâtea furtuni în ultimul timp și azi, soarele acesta frumos al după-amiezii ne-a invitat la joacă. Și eu, țâfnosul, taman azi mi-am găsit să mă port așa de urât și iată, toți prietenii mei au plecat. Dar e mai bine c-au plecat, că altfel iar le spuneam cuvinte pe care le-aș fi regretat mai târziu... Toate acestea le spunea cu voce tare în timp ce zbura agitat printre frunzele unui copac cu ramuri întinse curajos spre înaltul cerului. Bâz-Bâz n-avea habar că cineva îl asculta. Era chiar în apropierea lui și era tare mirat de discursul lui și de cât de tare se certa Bâz-Bâz de unul singur.
Când prinse un moment de liniște, Floricel, acesta îi era numele, i se adresă lui Bâz-Bâz cu o voce caldă: 
— Văd că tare te mai chinui. Cred că ți-e foarte greu, acum că ai rămas singurel. Dar știi ceva, am o idee: am putea să ne distrăm împreună.
— Cine vorbește? De unde se aude? întrebă Bâz-Bâz și se uită de jur-împrejur încercând să identifice vietatea care vorbea. Nu reuși să-și dea seama și mai întrebă o dată:
— Cine ești? Nu te văd. Unde te ascunzi?
— Nu mă ascund deloc! Coboară din copac! Sunt jos, la rădăcina lui. Aici îmi place să stau, să mă adăpostesc de căldura soarelui arzător de după-amiază. 
Bâz-Bâz, mai mirat, privi spre rădăcina copacului de unde venea vocea aceea atât de liniștitoare. Și îl zări pe Floricel. Bâz-Bâz se apropie de el și îl studie cu interes. Îl privea discret încercând să nu se holbeze la el.
 Floricel era o floare cum nu mai văzuse. Rămase fascinat în fața lui. Avea o coroană pe căpșorul lui mititel cu petale colorate în toate culorile și fiecare petală scânteia diferit în funcție de fiecare ton al vocii lui, dar și al vocii interlocutorului său. Iar trupul lui firav se mlădia atât de elegant în adierea vântului! Avea o frumusețe aparte, cuceritoare. Bâz-Bâz îl plăcu pe loc.
...Până să îl audă pe Bâz-Bâz, Floricel stătuse liniștit sub coroana deasă a arborelui și admirase priveliștea din fața lui. Când Bâz-Bâz se apropie, Floricel se îndreptă spre el și îi întinse o frunză lungă, ca o mână, pentru a-l saluta.
— Eu sunt Floricel. Te-am auzit și m-am gândit că, fiind singuri, am putea să ne ținem companie unul altuia. Sper că nu te deranjează că te-am întrerupt. Pe tine cum te cheamă?
— Eu sunt Bâz-Bâz, dar să știi că nu sunt un tovarăș prea plăcut acum. Tocmai de-aia am rămas singur. Mare curaj ai avut să-mi vorbești! 
— Nu mi-e frică mie de tine. Simt că nu ești rău, că nu faci asta cu intenție și că îți pare rău că ți-ai supărat prietenii. Cred că de aceea ești și mai furios pe tine. Dar le vei spune asta mai târziu, sunt sigur. Te pedepsești singur destul. De ce să te mai pedepsesc și eu? Uite, eu am vorbit serios adineaori. Chiar am chef să fac o plimbare prin pădure și mi-e urât de unul singur. Vrei să mi te alături? 
— Știu și eu? ezită Bâz-Bâz pentru un moment.
— Hai, Bâz-Bâz, eu cred că ne putem înțelege! Cel puțin putem încerca.
	Bâz-Bâz se hotărî să profite de invitație. În sinea sa își propuse și să încerce să se controleze. I se oferise încă o șansă să aibă o zi frumoasă și depindea de el să fie astfel. 
— Bine! Hai! se învoi Bâz-Bâz. 
Încântat, Floricel își scoase cu atenție rădăcinile și le scutură de pământul agățat de ele...nu de alta, dar era tare firav și orice greutate i le-ar fi putut rupe în timp ce se deplasa. Și, unul lângă altul, Bâz-Bâz și Floricel porniră spre luminișul din fața lor. Apoi, fără să-și dea seama, se afundară tot mai adânc în pădure. O vreme merseră fără a-și adresa vreun cuvânt. Fiecare era cu gândul la ale sale. În cele din urmă Bâz-Bâz rupse tăcerea:
— Floricel, dar tu de ce erai singur? Păreai  îngândurat.
— Încercam să mă bucur de ceea ce am, de ceea ce e în fața mea. Mă gândeam și la momentele frumoase petrecute cu prietenii mei, admiram pădurea cu minunățiile ei: zumzete, foșnetul frunzelor când vântul se plimbă printre ele, mulțimea de vietăți care se perindă necontenit, căutând fiecare să-și atingă scopul. E tare frumos să observi astfel de lucruri! Ai încercat vreodată? Pe mine tare mă liniștește, mai ales când sunt mai agitat.
După un moment de tăcere, Bâz-Bâz îi răspunse: 
— Da! Recunosc, mai rar, dar mai fac și eu asta. Să mă gândesc cu recunoștință la ceea ce am chiar îmi face bine și mie.
Bâz-Bâz zbura alături de Foricel și curând se simți relaxat lângă el. Demult nu mai cunoscuse pe cineva în afara prietenilor lui și era o provocare pentru el. Nu îi era prea ușor să își facă prieteni noi. Cu toate acestea, cu Floricel părea chiar simplu. Putea povesti deschis cu el și asta îi făcea tare bine. Și faptul că Floricel se apropiase de el exact când era mai furios era tare neașteptat pentru el și îl dezarmase total. Bâz-Bâz se simțea norocos în acel moment. 

Tot înaintând împreună prin desișul pădurii, Bâz-Bâz și Floricel zăriră în fața lor o perdea deasă croită din crengile mlădioase ale unei sălcii. Se priviră unul pe altul întrebători, de parcă își cereau părerea unul altuia dacă să treacă sau nu dincolo de ea. Ce ar găsi pe partea cealaltă a porții? Erau curioși. Dar, într-o anumită măsură, niciunul nu se simțea confortabil. Poate, mai degrabă, erau  înfricoșați. N-aveau obiceiul să se avânte atât de adânc în pădure și dincolo de acea perdea nu știau la ce să se aștepte. Dar în cele din urmă teama lor fu învinsă de curiozitate, de spiritul de aventură care nu le lipsea deloc.
— Hai să trecem dincolo! spuse Floricel și întinse mânuța să dea la o parte crengile. Bâz-Bâz nici nu mai avu timp să spună ceva. În fața lor apăru o priveliște care îi făcu să amuțească. Toată verdeața care îi înconjurase până atunci, viața însăși parcă dispăruse cu totul. De jur împrejur totul părea cuprins de o boală care uscase totul, arsese totul din rădăcină. Era atât de dezolant în jurul lor! Și, deodată, Bâz-Bâz și Floricel, fără a-și spune un cuvânt, se întoarseră în direcția din care veniseră. Își întinseră amândoi mâinile ca să înlăture perdeaua prin care intraseră. Era o decizie mai înțeleaptă să se reîntoarcă în pădure. Dar, cu groază,  constatară că un hățiș de spini înalt și des, de nepătruns, bloca perdeaua. Erau prizonieri pe acel tărâm necunoscut. Priviră în jur speriați.
— Unde suntem? întrebă Bâz-Bâz sperând ca Floricel să știe mai multe decât el, sau să primească un răspuns care să-i mai potolească din teamă. Dar Floricel părea înghețat. Nu se mai mișca. Era țintuit locului de spaimă. Bâz-Bâz se așeză pe căpșorul lui Floricel și încercă să-l scuture.
— Hei, Floricel! Floricel! Trezește-te! Mișcă-te, te rog! Mă sperii! și Bâz-Bâz se ascunse între petalele lui Floricel. Se cuibări între ele încercând să se încurajeze de unul singur. Îi era tare greu să facă asta. Tot ce-și dorea în acel moment era să se simtă în siguranță, să nu fie singur. Îl scutura pe Floricel din toate puterile, încercând să-l determine să reacționeze în vreun fel. Dar nu reuși. Floricel era înghețat de spaimă. Nu era doar un fel de a spune; Floricel chiar părea înghețat. Rămânea nemișcat indiferent ce încerca să facă Bâz-Bâz.
Bâz-Bâz începu să tremure. Tremura din toate încheieturile. Dădea la o parte petalele lui Floricel și trăgea cu ochiul cu speranța că se va trezi din acest coșmar, iar priveliștea înfricoșătoare va dispărea. Dar nu era un coșmar din care se putea trezi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Era o realitate căreia trebuia să-i facă față. Înțelese și că va trebui să facă ceva pentru ca Floricel să revină la viață. Dar ce anume? 
Tremurând de spaimă, ieși, după un timp ce-i păru o eternitate, dintre petalele lui Floricel. Continua să-i șoptească că nu e singur, că-i stă alături, că totul va fi bine, dar degeaba: Floricel rămânea țintuit locului și la fel expresia aceea de spaimă întipărită pe față lui; ca și cum ar fi văzut un monstru. 
Bâz-Bâz cercetă împrejurimile. La început nu zări nimic care să-l ajute să ia o decizie, să înțeleagă ce se întâmplă, ce are de făcut mai departe. Dar, tot cercetând zona, zări sub o piatră un bilet. 
— Oare ce scrie? se întrebă folosindu-și toate puterile să-l scoată. 
Privi cu atenție bilețelul. Încercă să descifreze literele, să rostească pe silabe și, după un timp, reuși să lege cuvintele între ele și să înțeleagă mesajul: „Dacă ai ajuns să citești acest bilet înseamnă că partea aceasta din pădure a fost distrusă. Înseamnă că tu, care ai găsit acest mesaj, vei avea misiunea s-o readuci la viață. Și, dacă nu ai ajuns singur aici, cu siguranță va trebui să-l salvezi și pe cel cu care ai venit. Dar, oricine ai fi, nu-l vei putea salva decât readucând la viață acest colț de pădure. Și pentru asta vei avea nevoie de mult curaj și mai ales de multă stăpânire de sine. Nu uita: multă stăpânire de sine! Este foarte important! Nu te teme! Nu vei fi singur. Bâz-Bâzica te va însoți oriunde vei merge și orice vei face”. 
„Ce bine că am fost totuși atent la lecții!” reuși să gândească pentru un moment Bâz-Bâz…. „Când îi stăteam în brațe ascultându-i poveștile spuse înainte de culcare, bunica îmi  explica întotdeauna ce important e să știi să citești, cât de mult te ajută în viață, dar n-am înțeles până acum”, își spuse. Îi mulțumi în gând bunicii. 
Odată deslușit mesajul, răvașul dispăru din mâinile lui Bâz-Bâz. Parcă fusese un vis. 
— Ce-a fost asta? Unde a dispărut biletul? Și cine să fie cu mine? Cine-i Bâz-Bâzica? …Totuși, ce coincidență și ce drăguț că are un nume asemănător cu al meu! își spuse, reușind să zâmbească pentru o clipă. 
— Cine ești? Unde ești? încercă să i se adreseze cât putea el de calm, date fiind împrejurările, acelei Bâz-Bâzica despre care aflase din răvaș. Nu primi însă nici un răspuns. 
Îl privi pe Floricel cu inima strânsă și îi spuse, ca și cum acesta ar fi putut să-l audă:
— Mă voi întoarce la tine! Îți promit că, orice-ar fi, te voi salva. Rămâi cu bine, dragul meu Floricel!
Și, neștiind încotro să meargă, privi întrebător din nou de jur împrejur. Încotro s-o apuc? Încotro? 
Spre marea lui uimire, lângă el, ca din senin, apăru dând des din aripioare, o vietate la fel de mică ca el și care chiar îi semăna foarte mult. Bâz-Bâz era năuc de cap.
— Eu sunt Bâz-Bâzica și te voi însoți. Intră sub piatra unde ai găsit biletul! îi ceru aceasta ferm lui Bâz-Bâz înainte de a-l lăsa să articuleze un cuvânt. 
N-aveau timp de pierdut și Bâz-Bâz înțelese asta din tonul ei. Se supuse și cercetă atent locul de sub piatră. Zări o crăpătură suficient de mare încât, cu un oarecare efort, să poată pătrunde dincolo. Era beznă de jur împrejur. 
— Curaj! Curaj! îi șoptea Bâz-Bâzica din spate. Bâz-Bâz încă nu reușea să se liniștească. Inima îi bătea atât de tare încât i se părea că oricine i-ar fi putut auzi bătăile.…
— Nu sunt singur! E cineva lângă mine! Nu sunt singur! continua să își spună pentru a se încuraja.
Zbura lovindu-se la început de pereții tunelului în care se afundase. Înainta cu teamă, dar înainta. O luminiță se aprinse în fața lui, apoi deveni tot mai mare, transformându-se într-o flacără ca aceea a unui băț de chibrit, dar nu la fel de fierbinte. Acum întunericul nu mai era atât de înfricoșător. Se simțea un pic mai protejat. Flăcăruia aluneca lin în fața lui. Aceasta îi șopti: — Eu sunt Spiritul Pădurii. Eu sunt cel care a lăsat răvașul. Mulțumesc cerului că, în sfârșit, ne-a trimis pe cineva care să ne ajute. Altfel era prea târziu, prea târziu… se auzi vocea  tot mai stinsă ca un ecou tot mai îndepărtat și flăcăruia dispăru așa cum apăruse.
Bâz-Bâz se trezi rostogolindu-se pe o fâșie de pământ. Tunelul se terminase înainte de a apuca să se dumirească ce era cu cel care se numise pe sine Spiritul Pădurii. Se ridică buimac, se scutură de praf și privi în jur.  
Oriunde se uita, vedea omuleți cu fețe neprietenoase, urâțite de furia și răutatea întipărite pe ele. Destul de aproape se certau doi dintre ei. Aceștia ridicau tonul unul la altul și de fiecare dată țipetele fiecăruia dintre ei erau mai puternice:
— Eu am dreptate! 
— Ba eu am! 
— Ba tu ai greșit primul! 
— Ba tu! ….și continuau tot așa, cearta lor părând că n-avea să se termine prea curând. 
Dar asta nu era tot.  Începură, care mai de care, să-i vorbească tot mai urât și lui Bâz-Bâz, aparent fără nici un motiv. Era o învălmășeală de voci, de sunete încât, la un moment dat, Bâz-Bâz nici nu mai reușea să înțeleagă ce-și spuneau sau ce-i spuneau. 
Inima lui se întristă. Își aminti că și el făcuse la fel de multe ori cu prietenii săi. 
Dintr-odată, în toată învălmășeala aceea asurzitoare, își făcu apariția un alt omuleț, cu atâta răutate întipărită pe față încât părea cea mai urâtă ființă pe care o văzuse Bâz-Bâz vreodată. 
— Oare așa arăt și eu când mă port urât cu prietenii mei? reuși să gândească Bâz-Bâz pentru o clipă. 
Fără nici un motiv, omulețul acela începu să-i azvârle lui Bâz-Bâz cuvinte din cele mai răutăcioase:
— Ești o pocitanie! Uită-te la tine cum arăți! Cum te miști! Ce față ai! Ha! Ha! Ha! 
Și toți omuleții care erau de față începură să râdă în hohote de el. Dar râsul lor nu era  un râs care să te molipsească de bună dispoziție; era un râs care suna a batjocură și răutate.
Bâz-Bâz simți dintr-odată cum sângele îi năvălește în cap și cum un val de furie îi cuprinde mintea și trupul. Tremura din fiecare încheietură și își încleștă pumnii vrând să reacționeze, să țipe, să le răspundă la fel… Bâz-Bâzica, care stătuse până atunci în umbră, se apropie discret și îi șopti: 
— Amintește-ți cuvintele din răvaș! 
— Ce cuvinte din ce răvaș? se burzului Bâz-Bâz imediat la Bâz-Bâzica, deși aceasta n-avea chiar nicio vină pentru ceea ce se întâmpla. Bâz-Bâz era atât de furios încât avu nevoie de câteva clipe să-și amintească. În răvaș erau scrise următoarele cuvinte: “Nu uita: multă stăpânire de sine! Este foarte important!”
— Dar cum? I se adresă el lui Bâz-Bâzica. Cum să fac asta? Cum să mă stăpânesc? Tu n-auzi cum mă jignesc ăștia? De ce să nu reacționez? Nu-i corect! ripostă el, încercînd totuși să se mai tempereze un pic.
— Încearcă să respiri, să numeri până la zece! Nu le răspunde înapoi! Nu-i lăsa să vadă cât de mult te rănesc! O vor face mai mult, continua să-i șoptească Bâz-Bâzica, liniștitor. 
Bâz-Bâz își aminti de Floricel și, deși nu-i era ușor, încercă să țină cont de cuvintele din răvaș și de sfaturile date de Bâz-Bâzica. Trebuia s-o facă, oricât de greu îi era. Floricel avea nevoie de el. Doar el îl putea salva și a se stăpâni era primul dintre pașii pe care trebuia să-i facă pentru a reuși.
Și, spre surprinderea lui Bâz-Bâz, cu cât se stăpânea el mai mult, creatura aceea hidoasă, dar și ceilalți omuleți, se îndepărtau încet-încet de el. Nu mai aveau putere în fața stăpânirii sale de sine. Nu mai aveau cu cine să se certe. 
Constată cu uimire că vraja vrajbei care-i stăpânise până atunci pe omuleți se rupsese și ei încetaseră să se mai certe între ei. Parcă se trezeau dintr-un vis… sau un coșmar? Erau confuzi, dar începeau rând pe rând să schițeze câte un zâmbet și chiar să se privească unul pe altul cu îngăduință. Și, spre surprinderea și mai mare a lui Bâz-Bâz, acești omuleți nu mai păreau atât de urâți. Trăsăturile fețelor lor deveneau mai drăguțe, mai simpatice. Nu îți mai venea să îți întorci capul de la ei.
Bâz-Bâz era tare mirat. Mai ciudat era și că, pe pământul acela pustiit, cu copaci uscați căzuți la pământ, începură să apară petice de iarbă proaspătă, câte o floare, câte o gâzuliță și, încet, încet, locul prinse viață… un pic, un pic, dar era cel mai frumos lucru pe care Bâz-Bâz îl văzuse de când pășise prima oară  dincolo de porțile pădurii… și verdeața se întinse timid și spre crăpătura din care ieșise Bâz-Bâz. Dar încă nu avea forța necesară să se înalțe spre tunelul din care alunecase el. De îndată ce peticele de verdeață începură să cuprindă acest ținut, iar zarva de la început se liniștea tot mai mult, Bâz-Bâz se simți tras de o forță nevăzută; era ca un vârtej care-l prinse și-l aruncă pe alt tărâm, de care se miră la fel de mult ca de primul. 
— Aici ce-o mai fi? se întrebă. Nu înțelegea. La fel ca pe tărâmul dintâi, în fața lui se întindea un pământ pustiit, sumbru. Nici aici nu se zărea vreo licărire de lumină, dar nu era întuneric ca atunci când nu vezi nimic. Era aproape beznă, dar totuși se putea vedea prin ea. Totul părea șters și cenușiu. Nu reușea să zărească nicio floare care să-și ridice căpșorul vesel spre soare pentru că, de fapt, chiar nu pătrundea nici o rază a acestuia până acolo. Și toate florile păreau uscate și aveau căpșorul plecat spre pământul crăpat și dezgolit. Tot ce putea zări era o mulțime de vietăți mici la fel de cenușii care umblau de colo-colo fără un scop, ca și cum ar fi căutat ceva, dar nu știau ce. Arătau posmorâte, singuratice și tare apatice. Erau un fel de spiriduși, dar le lipsea licărirea jucăușă din priviri atât de specifică acestora. Căsuțele le erau învăluite în întuneric și nu păreau locuite. Părea că toate vietățile acelui ținut își petreceau timpul în afara lor și se plimbau fără sens în toate direcțiile. 
— Hei! I se adresă Bâz-Bâz primului spiriduș care însă trecu absent pe lângă el. 
Bâz-Bâz nu mai putea să-i privească fără să facă nimic. Era și curios să înțeleagă ce se întâmpla acolo.
— Ce e cu voi? Ce-ați pățit? îndrăzni să continue pe când cel mai apropiat spiriduș îl privea ca și cum  s-ar fi uitat prin el undeva, departe. 
— Eu sunt Bâz-Bâz și mă simt tare ciudat văzându-vă pe toți astfel. Tu cine ești? Ce se întâmplă cu voi? nu se lăsa nicicum Bâz-Bâz.
Licu-Piticu, cum obișnuiau să îl dezmierde prietenii acestuia înainte ca întunericul să cuprindă ținutul, îl privi în continuare mirat și, fără a-i răspunde,  îl întrebă la rândul lui: 
— Dar tu cum ai ajuns aici? Și de ce ești aici?
— Asta-i  o întrebare foarte bună! răspunse Bâz-Bâz. Spiritul Pădurii credea că eu pot să fac ceva ca să salvez locurile astea și astfel să-l readuc la viață pe prietenul meu Floricel. Și cred că el e cel care mă poartă cum crede el de cuviință și pe unde crede el de cuviință. 
— Spiritul Pădurii? Spiritul Pădurii ai spus? Licu-Piticu, parcă înviorat un pic, i se adresă din nou:
— De mult n-am mai auzit de el. De fapt, de când ținutul nostru a fost cuprins de întuneric și secetă. De mult n-a mai ieșit soarele și nici un strop de ploaie nu ne-a mai udat pământul. De ce? Nu știm. 
— Vă amintiți când și cum a început totul? întrebă Bâz-Bâz încercând să înțeleagă.
— Nu prea! Dar îmi amintesc că ne certam adesea, ne-am înstrăinat unii de alții și am început să fim cu toții tot mai singuratici. 
— Și eu pățesc la fel când mă cert cu prietenii mei. Mă îndepărtez de ei și rămân singur și trist, îi spuse îngândurat lui Licu-Piticu.
— Triiiist? 
— Da, foarte trist, răspunse Bâz-Bâz. Trist pentru că nu reușesc să îmi controlez furia, trist că-i supăr și pe ei. Și adesea mă plimb și eu așa, fără nici un sens dintr-un loc în altul, tot încercând să mă liniștesc.
— Oare asta ni se întâmplă și nouă? întrebă cu o oarecare speranță în glas Licu-Piticu. Dacă ăsta-i motivul, putem face ceva. Și tu ce faci după ce te cerți cu prietenii? A trecut atâta timp de când noi, aici, n-am mai vorbit unul cu altul!
— Păi, în cele din urmă le spun că-mi pare rău. Recunosc că am greșit și le spun că-mi pare rău.
— Și funcționează? 
— Aproape de fiecare dată. Oricum, merită să încerci.
Și Licu-Piticu, cuprins de un sentiment liniștitor cum de mult nu mai simțise, se îndreptă către primul spiriduș care îi ieși în cale și îi spuse:
— Îmi pare rău! Îmi pare rău că te-am jignit!
Spiridușul rămase înmărmurit. Își ridică în sfârșit privirea din pământ, se scutură ca de o haină veche de care voia să scape cât mai repede și cu o sclipire jucăușă care îi reveni în ochișori îi răspunse:
— Și mie îmi pare rău! Și apoi se întoarse către piticul care-i trecu primul prin față. 
Bâz-Bâz urmărea înmărmurit ceea ce se petrecea sub ochii lui: spiridușii cărora li se adresau păreri de rău și scuze se scuturau ca de o povară grea care îi apăsase de prea mult timp și își cereau la rândul lor iertare celor de lângă ei. Cu fiecare părere de rău exprimată, apărea în aer o fărâmă de lumină care se strecura printre ramurile fără viață. Sub fiecare rază de lumină creștea câte un petic de verdeață, iar verdeața cuprindea încet-încet fiecare colțișor al tărâmului atât de întunecat la sosirea lui. Pe chipurile spiridușilor se citea ușurarea, dar și recunoștința față de Bâz-Bâz. Împreună cu el reușiseră să facă o schimbare; n-ar mai fi rezistat mult în starea de până atunci. 
Fiecare dintre ei, pe rând, după ce celălalt își cerea iertare, reușea să înțeleagă partea lui de vină pentru neînțelegerile apărute între ei. Situația scăpase cu totul de sub control și erau îngroziți până unde-i adusese mânia, mândria fiecăruia și depărtarea unuia față de celălalt. 
— Cine știe ce s-ar fi întâmplat cu noi, cu tărâmul nostru, dacă Spiritul Pădurii nu te-ar fi trimis la noi! i se adresă Licu-Piticu lui Bâz-Bâz. Îți mulțumesc în numele meu și al tuturor spiridușilor de aici și te rugăm să-i mulțumești și Spiritului Pădurii că nu ne-a lăsat să pierim de însingurare. Eram atât de departe unul de altul! 
Cu această ultimă declarație, tărâmul lor fu inundat de o ploaie de lumină caldă care îi învălui pe toți și fiecare părticică de pământ se umplu de verdeață, marginile potecilor se împodobiră cu flori și gâzulițe și o mulțime de păsări începu să ciripească vesel pe crengile fiecărui copac. 
Bâz-Bâz era surprins de cât de aparte arăta la înfățișare acum fiecare spiriduș: unul avea un fes din care ieșeau mici raze de lumină și era îmbrăcat într-o hăinuță galbenă, sclipitoare, încinsă la mijloc cu o curelușă albă. La fel de sclipitoare îi erau și pantalonașul și opincuțele. Era la propriu un spiriduș sclipitor. Altul era azuriu din cap până în picioare, la fel ca primul. Dar mai erau și alți spiriduși colorați în culorile curcubeului de sus până jos. Bâz-Bâz era uimit și de zâmbetele molipsitoare de pe fețele spiridușilor, de râsetele lor zglobii când se îmbrățișau timid după ce își cereau iertare unul altuia.
 Căsuțele lor deveniseră și ele multicolore, vesele și, ca în povești, zâmbeau ștrengărește urmărindu-i pe spiriduși cu la fel de multă bucurie cum îi urmărea Bâz-Bâz. Și ele, și Bâz-Bâz priveau încântați cum viața se întindea tot mai sus, tot mai aproape de tunelul prin care căzuse Bâz-Bâz pe acest tărâm. Și, așa cum se întâmplase și în primele dăți, Bâz-Bâz fu tras de o forță nevăzută în tunel, de data aceasta în sus și, spre  mirarea lui, se trezi tocmai lângă Floricel. Floricel se trezea și el încet, încet, cu fiecare petic de verdeață care cuprindea acum și acest colț de pădure. 
Bâz-Bâz, epuizat de atâtea emoții și călătorii, căzu într-un somn adânc și odihnitor. Pe când deschise din nou ochișorii, Floricel era vioi și vesel așa cum fusese înainte de a ajunge în pustietatea aceea. Acum, poiana răsuna de zumzete, ciripit de păsărele, glasuri zglobii de spiriduși și omuleți. Era inundată de o lumină caldă, multicoloră. 
Floricel, care stătea alături de Bâz-Bâz, îl îmbrățișă și îi spuse zâmbind:
— Bâz-Bâzica mi-a povestit despre călătoria ta. Îți mulțumesc! Ești un prieten adevărat!
	Bâz-Bâz răspunse îmbrățișării lui Floricel și apoi, privindu-i cu seriozitate pe amândoi, pe Bâz-Bâzica și pe Floricel, le spuse:
— E timpul să ne întoarcem acasă. Și apoi, îndreptându-se cu totul spre Bâz-Bâzica, îi spuse acesteia:
— Îți mulțumesc! Prezența ta a însemnat atât de mult pentru mine!
— Dar tu ai făcut totul singur, Bâz-Bâz! îi răspunse ea.
—Chiar dacă-i așa, faptul că mi-ai stat aproape și că te-am știut lângă mine mi-a dat putere. Singur n-aș fi reușit. Mă cunosc. 
Se îmbrățișară îndelung și apoi Bâz-Bâz și Floricel își luară rămas bun de la spiriduși și omuleți. În fața lor apăru din nou perdeaua deasă din împletitura crengilor de sălcii. Trecură prin ea cu oarecare emoție și, după câțiva pași se întoarseră să privească înapoi. Spre surprinderea lor, perdeaua dispăruse de parcă nici n-ar fi existat; întocmai ca atunci când îi trecuseră pragul pentru prima dată. Pesemne, Spiritul Pădurii știa că de acum încolo locuitorii acelui colț de pădure și-au învățat lecția și nu mai era nevoie de cineva din afară care să vină să-i salveze. Se aveau unii pe alții și, cu siguranță, la nevoie, aveau să-și amintească reciproc unde-au ajuns când s-au lăsat stăpâniți de furie și ce aveau de făcut pentru ca tărâmul lor să nu mai fie pus astfel în pericol.
 Fără nici o îndoială, Bâz-Bâz își învățase și el lecția. Știa ce are de făcut când avea să-și întâlnească prietenii la întoarcerea acasă. Și abia aștepta să le povestească și lor despre aventurile lui și despre tărâmul ascuns.
	Atât Bâz-Bâz cât și Floricel erau fericiți nevoie mare. Pe drumul de întoarcere zburdau, cântau veseli, râdeau, se înghionteau cu drag. Amândoi știau că vor rămâne prieteni pe viață.

                                                                                                                  Melania Ciomaga