To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Melania Cristea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Vaslui, România și are 21 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Îmi lipsești...

Îmi lipsești...
mai mult decât credeam c-ai fi putut.
Nu mi-am imaginat vreodată
că timpul devine distorsionat:
o secundă pare-o lună,
iar ziua se transformă-n noapte.
Mă uit la ușă, așteptând,
că poate...
poate-ți amintești de mine:
cum m-ai lăsat plângând
fierbinte,
stând sub nori negri de furtună
care plângeau neîncetat,
Strigam...
m-ai auzit măcar o dată?
Voiam...
înc-un minut.
Și m-am zbătut...
ca niciodată.
Acum, mi-e frig, am înghețat,
chiar dacă-i vară și lumină
și-aud doar șoapte-n jurul meu,
care se-amestecă haotic.
Fără de tine simt tortură
și, totuși, nu simt mai nimic.
Îmi este greu...
Sunt o ruină,
un fel de-orfan uitat pe străzi,
un sclav, chinuit în Tartar,
pentru că-mi lipsești.


Să iubești și să urăști

„Cum poți și să iubești și să urăști,
concomitent, același om? ”
mă întrebam acum mult timp.
Pe-atunci credeam că nu se poate,
că dragostea și ura sunt
la poli opuși... și despărțite
de-o infinitate...
Absurditate.
De fapt, chiar foarte apropiate,
așa de mult c-un fir subțire
constituie-un fel de barieră,
destul de vagă,
și, peste care,
speram să nu trec
vreodată...
Și, totuși, am trecut.

Mi-ai arătat în amănunt
cum este să le simți pe toate:
și inima în contratimp
cu gânduri nesincronizate;
și viața plină de culoare
c-un aer parcă monoton;
și-aroma florilor de vară
c-un iz strident de mort;
și zile calde, însorite
cu beznă-adâncă și cu ger.
Calvar,
dar, din tot haosul acela,
din amalgamul terifiant,
am învățat:
că poți, atât iubi, cât și urî,
concomitent, același om.


Și dacă...

Și dacă uitându-te
mă pierd pe mine?
Ce-i drept, nu mi-ai cerut vreodată,
dar am ales să mă ciobesc,
să frâng...
să curm și să zdrobesc,
să rup...
să tai în carne vie,
doar ca să fac bucăți un suflet...
și am ales din firmituri,
tot ce-i mai bun,
crezând că, doar așa, pot
să te reîntregesc,
dar am greșit, căci m-ai distrus...
Tu ai plecat, luând cu tine
toate crâmpeiele de suflet
pe care ți le-am dat.

Așa că, dacă te-aș uita,
aproape că-mi neg existența
și că susțin cum c-aș fi moartă,
osândită, printre umbre...

Înseamnă că, uitându-te, mă pierd pe mine.